Simbolul în Ortodoxie

Ceea ce deosebeşte, în mod practic, dreapta credinţă a Bisericii celei una a începuturilor, de cea a Reformei este tocmai preponderenţa unui realism nemărginit faţă de seducţiile simbolismului, căruia i-au căzut pradă cultele protestante şi neoprotestante, precum şi majoritatea tuturor celorlalte religii. Biserica creştină originară a căutat să stăpânească simbolul şi să-l folosească cu moderaţie. Am putea vorbi de un simbolism „bine temperat“. Realitatea generează simbolul, iar simbolul nu mărgineşte realitatea, ci încearcă numai să trimită la ea. Biserica Ortodoxă nu dispreţuieşte simbolul, dar nici nu-l supralicitează, el rămânând subiacent realităţii. Simbolul marchează o anumită depărtare faţă de Dumnezeu, încercarea de a face sesizată şi simţită existenţa Lui şi a lumii Sale printr-un fel de mulţime corespondentă, paralelă şi inferioară, dar accesibilă raţiunii şi simţurilor, mulţime aflată într-o relaţie biunivocă cu cea pe care o reprezintă.

 

Pericolul simbolului este acela că poate deveni formă goală, folosită în mod superstiţios şi, ca atare, mincinoasă. O lume de simboluri fără acoperire în realitate poate deveni mortifiantă prin descarnarea ei. Pe bună dreptate se ridicau akmeiştii (în frunte cu Gumiliov şi Osip Mandelştam) împotriva excesului de simbolism, şi ceea ce susţin ei în legătură cu poezia este valabil, în mare măsură, şi pentru credinţă. Pentru creştinul autentic, Dumnezeu este o prezenţă proximă în măsura în care el, omul, este dispus şi deschis acesteia. Mai mult, Dumnezeu este doritor nu numai să se afle în proximitatea omului, ci chiar să-l locuiască. Creştinul trăitor al credinţei drepte trece dincolo de perdeaua simbolurilor, în parte aluzivă, pentru o relaţie directă cu Dumnezeu, prin gesturi spirituale de un realism neţărmurit. Fără a fi ignorat sau dispreţuit, simbolul rămâne pentru ortodox doar un reper, un indicator pe calea sa spre ceea ce a fost odată real şi ar trebui să fie şi acum la fel de real.

 

Nimic nu este părelnic în convieţuirea noastră cu Dumnezeu.

 

Gesturile, veşmintele, obiectele liturgice nu sunt decât în mică măsură simbolice, conţinutul lor fiind preponderent real. Asta face ca fiecare moment, fiecare amănunt, fiecare mişcare a trupului, a cuvântului sau a gândului să poarte o încărcătură extraordinară, ce se cere integral asumată. La fiecare slujire a Liturghiei, totul este unic şi irepetabil.

 

Gestul simbolic poate deveni abstract sau absent, puţin sau mult superficial. El poate fi repetat, poate deveni mecanic. Simbolul, când nu este bine stăpânit (şi, în general, este greu de stăpânit), ajunge să conducă fie spre idolatrie, fie spre panteism.

 

Hristos n-a purtat, urcând Golgota, o cruce simbolică şi nici crucea fiecăruia dintre noi nu este simbolică, ci copleşitor de reală.

 

Sfintele Taine ale Bisericii noastre beneficiază de prezenţa reală, iar nu simbolică a Duhului Sfânt şi acest lucru le dă valabilitate şi valoare.

 

Împărtăşirea noastră se face cu Hristos real şi întreg, Cel care S-a întrupat, a fost răstignit şi a înviat. Acelaşi Hristos este în mod real cu noi, când suntem doi sau trei adunaţi în numele Lui.

 

Atât iconoclaştii, cât şi iconodulii au luptat, fiecare în felul său, împotriva simbolismului icoanelor. Primii voiau să le desfiinţeze pentru că vedeau în ele numai nişte simboluri, ceilalţi le-au salvat tocmai cu credinţa întemeiată că ele mijlocesc o prezenţă harică reală, iar nu simbolică a celor zugrăviţi în ele, a lui Dumnezeu şi a harului divin în primul rând.

 

Sfântul Ioan Gură de Aur nu făcea retorică şi nici nu „compunea“ rugăciuni pentru alţii când spunea, în rugăciunea de dinaintea Împărtăşaniei, că „dintre păcătoşi, cel dintâi sunt eu“. Biserica este în chip real, nu simbolic sau alegoric, Trupul lui Hristos sau Mireasa lui Hristos, sau Corabie spre mântuire, sau Cerul pe Pământ.

 

Când spunem că cineva şi-a dat sufletul în mâinile Domnului ne referim nu la un fapt simbolic, ci la unul real, mărturisind tocmai proximitatea Mântuitorului.

 

Şi exemplele pot continua la nesfârşit.

 

În două feluri poate fi simbolul desfiinţat: prin golirea lui de conţinut, când devine o coajă fără miez, sau prin apropierea de Dumnezeu, când păleşte şi se stinge în faţa realităţii absolute. Pentru Ortodoxie, simbolul sfârşeşte în Hristos, ajutând acum la acea vedere „ca prin oglindă, în ghicitură“, despre care vorbeşte Apostolul Pavel (I Corinteni 13, 12).

 

Simbolul suprem pentru Biserica noastră este Simbolul de credinţă (cel niceo-constantinopolitan, de la 325-381), care nu este simbolic în sensul modern al cuvântului, ci în sensul primar, acela de ceva unic care se împarte între fraţi şi foloseşte drept semn de recunoaştere la apartenenţa faţă de  credinţa cea dreaptă, aşa cum a fost ea revelată de Dumnezeu prin cele două izvoare veşnic vii ale ei: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.