Simfonia sufletului românesc în versurile eminesciene prin meditațiile profesorului Ioan Țicalo

La Editura Junimea, în anul 2024, a văzut lumina tiparului lucrarea cu mireasmă de tămâie intelectuală și cântec serafic Instrumente muzicale și poetica lor în opera lui Eminescu, semnată de profesorul Ioan Țicalo. Preocupările mai vechi ale autorului îl apropie, cu pași smeriți și gânduri înaripate, de luceafărul poeziei românești, Mihai Eminescu, prin profunzimea sa de căutător al tainelor poeziei, al frumosului, al cântecului și al armoniilor inspirate de doxologiile îngerești.

Vorbind despre muzica și poezia din vistieriile literaturii române și universale, este potrivit, fără îndoială, să ne raportăm, cu inima deschisă și cu auzul lăuntric trezit, la acea armonie primordială, raza de dumnezeiască inspirație care a luminat sufletele curate în a timpului curgere, auzită atunci când Cel fără de început a venit în lume să Se nască și să crească, pentru ca pe noi să ne mântuiască. Astfel, s‑au auzit la Betleem cântările cele netrupești ale îngerilor: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14).

La citirea acestei lucrări - rod al unei minți aprinse de focul cunoașterii și al unui suflet pătruns de chemarea vocației - se cuvine să fie amintite toate aceste aspirații ale celor aflați în oficiul de profesor sau încununați cu roadele slujirii la catedră, întrucât misiunea didactică - asemenea preoției - nu durează doar câțiva ani, ci rămâne pentru toată viața emblematică și definitorie pentru cei care o urmează cu vocație autentică.

Cu smerită cugetare, am stat și am chibzuit asupra căutărilor și frământărilor sufletești ale profesorului Ioan Țicalo, precum și la preocupările lui, întrucât, uneori, cine predă o anumită disciplină în cadrul procesului educațional se poate rezuma exclusiv la îndatoririle imediate, asemenea lucrătorului ce sapă pământul doar la suprafață, fără a coborî adânc în taina rădăcinilor. Foarte puțini însă găsesc răgaz ca, pe lângă aceste atribuții școlare, familiale și sociale, să își urmeze tainicele chemări ale sufletului ce bat la porțile veșniciei.

Am descoperit, în cartea lui Ioan Țicalo, ca într‑o icoană zugrăvită în cuvinte, șapte capitole ca șapte trepte ale unei scări către cer: Acorduri muzicale românești între cer și pământ; Eminescu și poetica instrumentelor muzicale; Instrumentele muzicale în opera eminesciană; Toaca și clopotul; Lira și harpa; Instrumentele de suflet: bucium, corn, fluier, cimpoi; Instrumente de suflat. O adevărată frescă zugrăvită cu profunde accente eminesciene, asemenea vitraliilor dintr‑o catedrală a spiritului, care revarsă lumini tainice peste chipul nepieritor al Poetului Nepereche, Mihai Eminescu! Lucrarea, apărută în colecția „Eminesciana” cu numărul 113, nu este doar o alcătuire de idei și citate, ci un rod al multor ani de osteneli, rugăciuni ale minții și privegheri ale inimii, și dezvăluie nu doar universul poetului, ci și o largă deschidere spre numeroși autori care s‑au aplecat asupra aceleiași teme.

Toate aceste cercetări și lecturi, rodul unor osteneli care se întind pe parcursul unor ani, arată erudiția și înălțimea spiritului autorului. Subiectul asupra căruia s‑a oprit profesorul Țicalo este dedicat unei elite. Cel care citește întreaga carte sau măcar fragmente va trebui să se lase purtat de duhul acestor scrieri - ca într‑o tainică Liturghie a cuvântului - și de viziunea celor ce au dezbătut aspectele așezate de autor în legătură directă cu opera eminesciană.

Aceste teme au, de asemenea, trimiteri marginale care, deși mai greu accesibile la prima vedere, asemenea izvoarelor adânci ferecate sub stâncă, deschid înțelesuri noi. Dintru început, cititorul trebuie să înțeleagă că paginile au fost scrise într‑un duh pe care nu toți îl pot pătrunde. Sunt invocate multe exemple din literatura românească, dar și din cea internațională - semn că autorul a strâns cu mâini vrednice spice din toate ogoarele cunoașterii, ca un secerător al înțelepciunii ce adună roade pentru hrana sufletului.

Pe mine m‑a bucurat în chip deosebit folosirea unor citate din Sfânta Scriptură sau din marii Părinți ai Bisericii, începând cu Profetul David, a cărui pană a fost mereu călăuzită de inspirația Duhului Sfânt.

Din lucrările profesorului Ioan Țicalo reținem câteva repere duhovnicești și culturale, pietre de temelie ce pot sluji drept călăuză celor ce se apropie de întreaga zidire a cărții sale, izvodită de acest căutător de sensuri adânci.

Ni se spune în prima meditație - „o rază de lumină din anistorie și istorie veche” - că muzica, fiind de origine divină, este cea mai complexă dintre arte. Forței de atracție dintre galaxii și planete îi este asociată așa‑numita muzică a sferelor. De la cei vechi, începând cu Pitagora, până la cei mai apropiați de noi - prin cuvintele Scripturii, prin urmarea lui Hristos sau prin scrierile Sfântului Ioan Damaschin - se adaugă ziceri pline de înțelepciune despre tema abordată.

Sfântul Ioan Damaschin atrage atenția că, în Rai, Adam locuia cu trupul pe pământ, dar cu sufletul trăia împreună cu îngerii, cultivând gânduri dumnezeiești și hrănindu‑se din ele. Astfel, ne învață că muzica nu este doar auz, ci și înălțare, rugăciune și viețuire cerească.

Mitropolitul Dosoftei, cel care a reușit să așeze în versuri drama poporului ales și a împletit în graiul nostru românesc durerea robiei cu nădejdea izbăvirii, a convocat pentru cântare un instrument autohton. Versurile sale de la „La apa Babilonului” sunt emoționante:

„Acolo șezum și plânsăm, la voroavă că ne strânsăm,

Și cu inimă amară, prin Sion și pentru țară,

Aducându‑ne aminte, plângem cu lacrămi fierbinte,

Și bucine ferecate, lăsăm prin sălci aninate.”

Acest oftat al inimii, rostit în limba românească și încărcat de duhul psalmic, ne arată că muzica nu este doar măiestrie, ci rugă fierbinte, adusă înaintea Domnului în ceas de durere.

Și nu putea lipsi, în această înșiruire de mărgăritare, îndemnul dumnezeiesc al lui David, cântărețul cel după inima lui Dumnezeu, care la sfârșitul psalmilor săi ne înalță la lauda cea întreagă a făpturii:

„Lăudați‑L pe El în glas de trâmbiță,

Lăudați‑L pe El în psaltire și‑n alăută,

Lăudați‑L pe El în timpane și‑n horă,

Lăudați‑L în strune și în organe,

Lăudați‑L în chimvale bine răsunătoare,

Lăudați‑L în chimvale de strigare;

Toată suflarea să laude pe Domnul.”

Este îndemnul profetului într‑o lume care nu cunoștea vuietul înstrăinării și zgomotul haotic al vremurilor noastre, ce tulbură auzul și învăluie inima în neliniște. Concluzia era limpede: toată suflarea să laude pe Domnul, iar întreaga făptură, văzută și nevăzută, să se unească în doxologie fără de sfârșit.

Aceasta a fost și reflecția unui om care cunoscuse căderea și depărtarea de Creator, dar care înțelegea că lauda se cuvine numai Lui, Făcătorului. Sfântul Grigorie de Nisa, tâlcuind textele regelui, sublinia că acesta a fost vrednic să perceapă armoniile cerești ale Dumnezeirii, după cum ni se arată în scrierile sale (publicate la Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987).

Vorbind despre perioada în care Mântuitorul a petrecut pe pământ, autorul observă că Domnul nu a fost străin de prezența instrumentelor muzicale în viața poporului Israel. Evanghelia ne spune că, venind la casa unui dregător pentru a‑i învia fiica, El a întâlnit acolo multă lume și cântăreți la flaut care jeleau moartea tinerei.

Mai mult, Domnul Însuși îi previne pe Apostoli că la sfârșitul vremurilor îngerii vor trâmbița cu putere nemărginită, pentru a‑i aduna pe cei aleși ai lui Dumnezeu, ca într‑o ultimă și măreață simfonie a Judecății, o cântare a separării între lumină și întuneric, între viață și moarte.

Totodată, Sfântul Evanghelist Ioan, aflat în Insula Patmos, primește viziunea detaliată a sfârșitului, când îi este descoperită căderea Babilonului, „cetatea cea mare a desfrâului”. Cu dureroasă constatare, profetul notează că glasul celor ce cântă din chitară, din flaut și din trâmbiță nu se va mai auzi - semn că acolo unde se stinge harul, se stinge și cântarea; unde lipsește Dumnezeu, se face tăcere grea, moartă, fără ecou în veșnicie.

Acest subiect, privit prin ochii înțelepților și mai ales prin cuvintele insuflate ale Scripturii, capătă adâncimi nebănuite pe care cu greu le poate cuprinde mintea omenească. Cu atât mai mult, el devine prețios atunci când este explorat de un profesor fără studii teologice formale, dar cu serioase preocupări spirituale și existențiale, pătruns de dor după Adevăr și Frumos.

În capitolul Acorduri muzicale românești între cer și pământ, autorul așterne o mărturisire ce merită reținută și întipărită în inimă: „Românul s‑a născut poet, dar și cântăreț, purtând în el dorul nemuririi”. Cât adevăr în aceste cuvinte! Este darul poeziei ca respirație a inimii, dar mai ales setea nestinsă de viață veșnică.

Această sete de veșnicie nu este născocire omenească, ci așezare de la Ziditorul. Mântuitorul Însuși ne prezintă, într‑o împrejurare, întâlnirea cu un tânăr dregător, care nu L‑a întrebat nimic altceva decât: „Ce trebuie să fac pentru a moșteni viața veșnică?” (Luca 18, 18). Iată întrebarea care străbate veacurile - de la popoarele antice până la sufletul românului de astăzi - și care răsună din paginile lucrării lui Ioan Țicalo: nu doar ce să facem ca să trăim, ci cum să trăim pentru a nu muri niciodată.

Întru această cheie se cuvine a înțelege și reflecția profesorului asupra clopotelor așezate în zvonițe sau în turlele bisericilor noastre ortodoxe. Ioan Țicalo le vede ca pe glasuri ce însoțesc slujbele, înălțând rugăciuni către Domnul. Ele preiau ritmul liturgic al preotului și mireasma cădelniței cu clopoței, devenind o legătură invizibilă și tainică între interior și exterior, sub semnul dorului și al iubirii. Clopotul devine sol al Împărăției, vestitor al tainei liturgice, purtător al chemării: „Veniți, popoare, să ne închinăm!”.

Autorul aduce mărturii prețioase din literatura de specialitate, atât românească, cât și străină. Îi amintește, între alții, pe arhimandritul Emilianos Simonopetritul (în traducerea ieromonahului Agapie Corbu) și pe Hans Biedermann. Între aceste mărturii, autorul spune că la cea mai mare sărbătoare a creștinilor exista obiceiul ca, în cele trei zile ale Învierii, după Liturghie, copiii și tinerii satului să tragă clopotele și să bată toaca, semne de bucurie ce prelungeau rugăciunea Bisericii.

Această tradiție este și mărturia personală a autorului din copilărie. În ziua de Paști, clopotele răsunau întreaga zi, iar în diferite locuri ale satului - pe înălțimi, în grădini ori în pădurici - grupuri de tineri cântau neîncetat „Hristos a înviat”.

În lucrarea Eminescu și Poetica Instrumentelor Muzicale, autorul pătrunde în taina operei eminesciene ca într‑o catedrală a cuvântului, revelând universul fabulos al scrierilor poetului. El vorbește despre o fericită întâlnire între formația enciclopedică a lui Eminescu și inspirația divină - fenomenul relaționării inconștiente cu Dumnezeu, adică talentul dăruit cu generozitate de Creator.

În aceste cuvinte se surprinde cu limpezime marele dar pe care Dumnezeu îl oferă unora dintre oameni, pentru ca ei să devină prilej de bucurie și lumină pentru frații lor.

Filosoful Constantin Noica, unul dintre marii cugetători ai acestui neam, se întreba cu cutremur interior: „Ce fel de ființă este un poet?”. Și iată ce răspuns de înaltă simțire oferă: „S‑ar putea să fie una care mută marginile lucrurilor în nemargini și cuvintele omului în precuvânt”. Nu se putea o definiție mai cuprinzătoare care să ilustreze esența gândirii lui Eminescu.

Meditația profesorului Ioan Țicalo continuă în capitolul Instrumente muzicale în opera eminesciană. Aici, el subliniază că omul îndepărtat de Dumnezeu se acoperă cu vălul gros al egoismului și al autosuficienței. Nu mai vede, nu mai aude, nu mai simte armonia firii. După cuvintele Părintelui Dumitru Stăniloae, pe care le citează, „dacă toți ar sluji adevărului, ar fi în armonie. Dar întrucât slujesc minciunii, e haos; căci adevărul este unul: unitate în multiplicitate armonică. De când contrafacerea are nenumărate posibilități, cuvântul s‑a degradat la condiția deloc onorabilă de vorbă și cântă fals, în răspăr cu menirea lui intrinsecă”.

Astfel, limbajul autentic al poeziei se vede trădat de zgomot și artificiu, iar armonia firească se transformă într‑o disonanță ofensatoare pentru bunul‑simț.

În capitolul Toaca și clopotul, profesorul Țicalo evocă prima creație publicată de Eminescu - La mormântul lui Aron Pumnul -, o tânguire curată, o „lacrimă cât toată Bucovina”, la despărțirea de dascălul său. Poemul este articulat ca o jelanie născută din stingerea prea devreme a unui luceafăr, așa cum îl considera Eminescu pe cel ce îi deschisese orizonturile cunoașterii.

Călătoria profesorului este însoțită de sunetul clopotelor până la întâlnirea cu îngerii și corul lor, fapt care atenuează într‑o oarecare măsură durerea exprimată prin lacrima duioasă și prin cânturile pline de suspin armonios.

Pilda acestor versuri eminesciene grăiește cu putere:

„Clopote, tu simți durerea și urmezi cu‑a ta cântare,

Când din stea în stea se suie sufletul într‑un avânt,

Pe când noi urmăm cu pasul cel rănit de întristare

Lutul palid, fără suflet, să‑l depunem în pământ.”

Este amintit și versul din Călin (file de poveste), în care Eminescu zugrăvește într‑o singură strofă întreaga taină a înserării și a clopotului, a singurătății și a chemării tainice din văzduh:

„Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic,

Rumeni‑n străvechi codri și castelul singuratic,

Și‑ale râurilor ape ce sclipesc fugind în ropot,

De departe în văi coboară tânguiosul glas de clopot.”

(Eliminată repetiția versului „De departe în văi coboară tânguiosul glas de clopot”, păstrând doar o singură ocurență, pentru eleganță).

În binecunoscutul poem Sara pe deal, poetul strigă parcă dintr‑un timp sfințit de amurguri și clopote: „Clopotul vechi împle cu glasul lui sara, sufletul meu arde‑n iubire ca para”. Această lumină blândă a serii, în care sufletul se topește în iubire curată, este o icoană a trăirii românești de odinioară, în care clopotul, toaca și buciumul nu erau doar sunete, ci rugăciuni negrăite, rostite prin lemn și bronz, prin jale și speranță. Aceste frumuseți fără egal au fost descoperite de autor și așezate în pagină, amintind de importanța clopotului și a toacei, însoțite de cântecul de jale al buciumului, alcătuind împreună universul sufletului românesc de odinioară.

În capitolul Instrumente de suflat - bucium, corn, fluier și cimpoi, autorul vorbește despre bucium - trâmbița arhaică întâi făurită din coajă de tei, iar mai târziu, din metal, confecționată astfel din comoditate. Acest instrument a însoțit istoria zbuciumată a românilor, vestind de pe înălțimi primejdia invadatorilor și chemând oamenii la adăpost.

Buciumul nu era doar vestitor al pericolului, ci și cânt al așteptării, exprimând și suspinul dorului păstorului rămas lângă focul viu pentru ființa iubită. Sufletele vibrau la unison în așteptarea întâlnirii, uneori amânată de împrejurări.

Versurile eminesciene din Sara pe deal dau glas acestei simțiri:

„Buciumul sună cu jale, apele plâng,

Clar izvorând în fântâne.”

Ce frumusețe a imaginii și a vibrației poetului nepereche! Poetul nu doar scrie, ci cântă - iar în cântecul lui se adună firea întreagă: muntele, izvorul, cerul, dragostea. Și tot el, cu gingășie de copil și înțelepciune de patriarh, continuă:

„Hai și noi la Craiul, dragă, și să fim din nou copii,

Ca norocul și iubirea să ne pară jucării.

Adormi‑vom, troieni‑va teiul floarea‑i peste noi,

Și prin somn auzi‑vom bucium de la stânele de oi.”

Așa se alcătuiește o liturghie a dorului - o chemare la regăsirea inocenței, unde buciumul devine psaltire de munte, iar somnul iubirii, rugăciune negrăită.

Profesorul Ioan Țicalo adună aceste mărturii eminesciene cu smerenie, și nu doar le comentează, ci le trăiește. El scoate la lumină acel fior sacru pe care doar marii cititori ai sufletului românesc îl pot simți.

Într‑un alt loc, surprinde o expresie tulburătoare:

„Eretic e tiranul ce crucii se închină,

Când oardele‑i barbare duc moarte și ruină.”

Aluzia se referă la cei care, deși creștini, rămâneau insensibili la lacrimile celor care sufereau.

Autorul se oprește asupra unor remarci de mare finețe. El vorbește despre zvâcnetul inimii, pornit dintr‑o sinceritate nealterată, din mijlocul cântărilor. Parcă poetul s‑ar fi aflat înaintea Altarului, în „raiul bisericii”, cerând ocrotire.

O altă mărturisire tulburătoare izvorăște din inima lui Eminescu, ca un suspin către cer:

„Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca‑n visul meu ceresc de‑o dinioară,

O, Maică Sfântă, pururea Fecioară,

În noaptea gândurilor mele vină!

Dă‑mi tinerețea mea, redă‑mi credința!

Și reapară din cerul tău de stele,

Ca să te ador de‑acum pe veci, Marie!”

Versurile acestea nu sunt doar poezie, ci rugăciune. Nu sunt simple cuvinte, ci tânguire a sufletului rănit, tânjind după lumină. În această invocație către Maica Domnului, poetul cere nu lucruri trecătoare, ci un aspect esențial pentru mântuire: întoarcerea la credința curată și la nevinovăția copilăriei, la acea „tinerețe” în care viața omului se împletește cu harul, iar inima se roagă fără să știe că se roagă. Autorul înclină să creadă - cu dreaptă și smerită simțire - că Eminescu nu și‑a pierdut credința, ci doar cerea să‑i fie înnoită, precum cer ploaia florile ofilite. El cere reîntoarcerea la acea stare în care trăia „ca‑n visul ceresc de‑odinioară”, când sufletul, curat ca roua dimineții, auzea tainic chemarea îngerilor și simțea prezența Maicii Domnului ca pe o căldură maternă, nevăzută, dar ocrotitoare.

Și nu era o simplă metaforă: a existat o perioadă când poetul trăia în această lume a visurilor cerești, ascultând rugăciuni, glasuri de clopote și sunete de toacă la Mănăstirea Agafton, la Vorona și în alte locuri unde dangătul clopotelor și bătaia toacei învăluiau lumea în ritm de veșnicie. Casa părinților săi se afla la numai câteva zeci de metri de biserică. Crescut sub dangătul clopotului și sub cântările bisericii, Eminescu cerea cu stăruință să‑i fie redate credința și tinerețea.

Maica Domnului apare aici ca o Prezență vie, o stea călăuzitoare în noaptea sufletului. El o roagă să reapară „din cerul de stele”, mai aproape de sufletul său. Cântarea „Lumină lină”, după cum notează autorul, devine astfel cheia acestui strigăt. Nu este doar o piesă din repertoriul bisericesc, ci o răsfrângere a cerului pe pământ. Când se cântă Lumină lină, ai impresia că glasurile Bisericii se împletesc cu cele ale îngerilor, că bolta cerească se deschide pentru o clipă și lasă să pătrundă în lume harul necreat.

Aceasta e și taina pe care Eminescu o poartă în vers: dorul de cer, dorul de curăția de la început, dorul de Maica Domnului - care nu este doar o temă poetică, ci o străfulgerare a eternului în inima unui om ce și‑a păstrat sufletul tânăr, chiar și atunci când inima i‑a fost rănită de istorie.

Un alt text al poetului cuprinde o supremă armonie, într‑o clipă de bucurie desăvârșită. Astfel, Eminescu, acest trubadur al Cuvântului, zugrăvește în vers bucuria liturgică a Învierii, cu o frumusețe ce trece dincolo de hotarele artei:

„Un clocot lung de glasuri vuii de bucurie,

Colo‑n altar se uită și preoți și popor,

Cum din mormânt răsare Hristos învingător,

Iar inimile toate se unesc în armonie:

Hristos a înviat din morți cu cetele sfinte,

Cu moartea pe moarte călcând,

Lumina ducând‑o celor din morminte.”

Aceasta nu mai este doar poezie - ci o liturghie în cuvânt. O unire tainică între cer și pământ, între Altar și suflet, între glasurile poporului și cântarea îngerească. Într‑o astfel de clipă, cuvintele nu mai sunt simple semne - ele devin fapte de credință, adieri ale Duhului, imnuri ale biruinței asupra morții.

Iar la capătul acestei călătorii prin lumea sunetelor, simbolurilor și sensurilor, profesorul Ioan Țicalo ne așază înainte o mărturisire eminesciană de o simplitate cutremurătoare, păstrată în manuscrisele sale:

„Dumnezeul geniului m‑a sorbit din popor

Cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar.”

Aceasta este, poate, cea mai smerită și mai adevărată definire a menirii poetului: chemat nu pentru slava lumii, ci pentru slujirea Cuvântului; răpit din popor nu pentru mărire, ci pentru jertfă. În această imagine - soarele sorbind aurul din amar - se întrezărește taina întrupării harului în cuvânt.

Psalmistul David, cu a sa pană inspirată de sus, spunea în cântările sale:

„Iată, adevărul iubit‑ai; cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale mi le‑ai descoperit.”

Asemenea, poetul - dacă e cu adevărat insuflat de Duhul - nu grăiește din sine, ci din ceea ce i s‑a descoperit. Iar Eminescu, precum un nou psalmist al neamului său, a făcut din limba acestuia rugăciune și vers, mărturisire și lacrimă, lumină și cuvânt.

Cuvintele se întregesc cu mărturia unui alt mânuitor de grai inspirat, Alexei Mateevici:

„Limba noastră‑i limbă sfântă,

Limba vechilor cazanii,

Care o plâng și care o cântă

Pe la vatra lor țăranii.”

Venim și noi la acest izvor, sorbind, pe de o parte, din cuvintele Scripturii, pe de altă parte, din versurile marilor poeți, dar și din tâlcuirile celor care iubesc Cuvântul.

Ne apropiem de izvor pentru a auzi, cum scria Eminescu:

„Să aud cum blânde cad izvoarele într‑una,

Pe vârfuri lungi de brad alunece luna.”

Bucurându‑ne de apa acestor izvoare, gustăm și noi bucuria celor care au scris despre ele, despre izvorul ce nu încetează niciodată a oferi adevărata înțelepciune: cuvintele Scripturii și cele ale poeților inspirați, mulțumirea adusă Creatorului.