Sinceritate, străduinţă şi timp potrivit

Problemele cu care ne confruntăm adesea în timpul rugăciunii constituie întotdeauna un subiect important. Fără o bună cunoaştere a remediilor pe care le putem utiliza suntem expuşi unor pericole foarte mari, cum ar fi împrăştierea minţii sau renunţarea la rugăciune. Cum rugăciunea este regina virtuţilor, toate celelalte fapte bune se nasc şi se hrănesc din ea.

Deficitul adus rugăciunii se poate reflecta, aşadar, în toate celelalte acţiuni ale vieţii duhovniceşti. Vom observa, împreună cu teologul rus Paul Evdokimov, care sunt ispitele principale cu care ne confruntăm în principal la rugăciune şi vom analiza soluţiile care ne pot ajuta să depăşim momentele dificile. Argumentul sincerităţii Sinceritatea este o calitate esenţială a creştinului. Cu toate acestea, chiar şi calităţile pe care le posedăm pot fi utilizate într-un mod eronat împotriva noastră de diavol. Deseori, atunci când dorim să ne rugăm, observăm că nu avem o stare psihică prea bună şi atunci tindem să evităm efortul rugăciunii tocmai pentru că nu am oferit lui Dumnezeu o atenţie curată. În realitate, aceasta este o greşeală. Aşa cum subliniază Sfântul Efrem Sirul, noi trebuie să ne rugăm chiar dacă am avea o inimă precum piatra. Dacă legăm rugăciunea de o stare potrivită, atunci nu ne vom ruga aproape deloc sau foarte rar. Nu starea în care ne aflăm trebuie să dicteze rugăciunea, ci propria voinţă. Avem nevoie să pregătim inima noastră pentru efort, pentru că, aşa cum subliniază avva Agaton: "Rugăciunea până la suflarea cea de pe urmă are trebuinţă de nevoinţă" (Patericul Egiptean, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003, p. 26). Această nevoinţă trebuie să transforme sinceritatea într-o slugă a voinţei, adică să admită că starea psihică poate fi îmbunătăţită doar de Dumnezeu, iar El ne poate oferi acest lucru chiar în timpul rugăciunii. Paul Evdokimov precizează: "Dificultatea cea mai frecventă, cea cunoscută de fiecare din experienţă este arta foarte delicată de a pune în acord lumea noastră psihică, conţinutul ei mişcător, agitat, încărcat de grijile momentului prezent, cu conţinutul rugăciunii liturgice sau al rânduielii noastre personale. Dar în spatele acestei tensiuni foarte reale, de căutare a unui dificil acord, se ascunde deseori o surdă rezistenţă, o formă de ispită foarte rafinată. De obicei, ea se foloseşte de argumentul sincerităţii: nu te afli pentru moment într-o stare de rugăciune; dacă te forţezi, rişti să profanezi sacrul, fiindcă, oricum, ai rămâne risipit, exterior, absent şi, în cele din urmă, plictiseala şi apăsarea sufletului ar triumfa!" (Vârstele vieţii spirituale, trad. Ion Buga şi Anca Manolescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 206). Ispita aceasta rafinată de care vorbeşte Paul Evdokimov se foloseşte de acest argument al sincerităţii: nu eşti pregătit să te rogi atât timp cât nu te simţi pur sau liber. Evident, dacă diavolul a putut să ne insufle o astfel de stare, precum şi gândurile aferente, el va fi în stare să o repete ori de câte ori vom dori să ne rugăm. De aceea, Evdokimov oferă şi o soluţie duhovnicească: "Trebuie, oare, în acest caz, să aştepţi momentul inspiraţiei, cu riscul de a nu-l afla niciodată? Pentru a suprima în germene această formă de tentaţie şi a îndepărta orice neînţelegere, este important să sesizăm că rugăciunea comportă o stare preliminară, un aspect ascetic de efort" (Vârstele vieţii spirituale, p. 207). Rugăciunea conţine acest moment de efort, pe care trebuie să îl suportăm pentru a gusta din iubirea Domnului. Există o "violenţă" a rugăciunii? Mergând pe linia pasajului evanghelic în care se face referire la cei care se silesc să intre în Împărăţia Cerurilor prin forţă, Paul Evdokimov vorbeşte de un lucru similar, experimentat în vremea rugăciunii. "Rugăciunea îşi are astfel propria luptă; ea nu este străină de violenţa sau sila cu care se ia Împărăţia: violenţă asupra omului, aruncat la pământ, în stare de preaslăvire; dar şi violenţă asupra lui Dumnezeu, care îl determină să se plece spre pământ şi spre omul în rugăciune. "Cu moartea pre moarte călcând". Tot aşa, orice rugăciune îşi poartă crucea ei, învingând prin trudă truda, pentru a ţâşni la sfârşit liberă şi uşoară. Trupul îşi are partea sa în efort: postul, îngenuncherile, metaniile ajută la adunarea duhului, îl acordează ca pe un instrument muzical" (Vârstele vieţii spirituale, p. 207). Această violenţă nu trebuie înţeleasă greşit, ca o manifestare de ură sau agresivitate la adresa lui Dumnezeu. Din contră, ea semnifică stăruinţa omului în faţa tuturor ispitelor care se ridică asupra lui în vremea rugăciunii. Fără a capitula, suntem nevoiţi să demonstrăm rezistenţă în vremea războiului duhovnicesc. Dacă nu ne păstrăm calmul în faţa războiului duhovnicesc, rugăciunea se va împrăştia rapid, iar atenţia se va concentra asupra ispitei, în locul cuvintelor rugăciunii. Trupul suferă şi el în timpul rugăciunii, pentru a nu se răzvrăti împotriva duhului. Exerciţiile trupeşti, însă, nu trebuie să devină preponderente în faţa rugăciunii duhovniceşti. Atenţia noastră nu trebuie concentrată asupra numărului metaniilor, ci asupra stării noastre duhovniceşti. Când trebuie să ne rugăm? Avem timp? Privitor la momentul potrivit pentru rugăciune, trebuie să afirmăm că aşa ceva este imposibil de determinat, de vreme ce ni s-a cerut să ne "rugăm neîncetat" (I Tes. 5:17). Nu avem anumite momente de rugăciune stabilite în afara celor determinate liturgic. În altă ordine de idei, este fals să credem că nu avem suficient timp pentru a ne ruga. Acest lucru apare atunci când considerăm că ne rugăm doar dimineaţa şi seara, eventual în faţa unei icoane. Dumnezeu este însă pretutindeni, nu doar în camera noastră! De aceea, putem să ne rugăm şi pe stradă, şi la muncă, în timp ce facem ceva şi chiar în timp ce vorbim. Prin urmare, scuza legată de timp nu are o actualitate fizică! "Dispunem noi de timp suficient pentru a ne ruga? Desigur, şi încă de mai mult decât credem. "Câte clipe de toropeală, de neatenţie ar putea deveni clipe de rugăciune, aşa încât să ajungem atenţi, prezenţi faţă de fiinţe şi lucruri. Chiar grija, dacă devine dialog cu Dumnezeu, lăsare în grija Lui. I se poate dărui până şi oboseala care ne împiedică să ne rugăm, chiar şi neputinţa de a ne ruga" (O. Clement). Tocmai în aceste clipe frecvente de singurătate, de oboseală, numele lui Iisus poate deveni un strigăt de chemare interioară, lumina care dă sens unei munci monotone, sunetul realului pentru a îndepărta reveria sau, în sfârşit, pură binecuvântare asupra fiinţelor şi a lucrurilor. "Aducerea-aminte de Dumnezeu, chiar fără să fie rostit un singur cuvânt, este deja rugăciune şi ajutor", spune Sfântul Varsanufie" (Vârstele vieţii spirituale, pp. 208-209). Din acest pasaj se observă extrem de clar că nici timpul, nici locul în care ne aflăm nu ne pot împiedica să ne rugăm. De câte ori Îl uităm pe Dumnezeu tocmai pentru că nu reuşim să ne desprindem mintea de anumite tipare prestabilite: atâtea ore, atâtea metanii, atâtea rugăciuni... Să nu uităm că omul care se roagă doar dimineaţa şi seara nu se roagă aproape deloc, după cum spune o apoftegmă a pustiei. Trebuie să Îl respirăm pe Dumnezeu, iar pomenirea Lui să devină mai deasă decât propria noastră răsuflare, aşa cum spune foarte frumos Sfântul Grigorie Teologul. Rugăciunea se hrăneşte din citire Totodată, "la ceasul când duhul rătăceşte este mai bine să citeşti decât să te rogi" până în clipa când "Duhul învaţă inima". De aceea, explică Sfântul Isaac Sirul, "rugăciunea este cheia care deschide înţelegerea Scripturii" (p. 209). Citirea cărţilor duhovniceşti ne hrăneşte propria rugăciune. De aceea, este necesar să citim ceva duhovnicesc atunci când nu ne simţim în stare să ne rugăm, fie din pricina unei slăbiciuni fizice, fie din cauza oboselii psihice. De regulă, aceste fenomene apar cu precădere seara. Prin urmare, ar fi benefic să citim câteva capitole din Sfânta Scriptură sau din scrierile Sfinţilor Părinţi înainte de a ne începe pravila de rugăciune. De asemenea, este bine să alegem o pravilă de rugăciune nici prea lungă, nici prea scurtă. Dacă este prea lungă, vom fi nevoiţi în timp să renunţăm la ea, iar dacă este prea scurtă, nu ne va ajuta să simţim folosul ei. Echilibrul este cel mai bun aspect al vieţii duhovniceşti şi chiar şi rugăciunea depinde de el. Dacă rugăciunea este regina virtuţilor, atunci discernământul este regele.... " Rugăciunea este cheia care deschide înţelegerea Scripturii." Sfântul Isaac Sirul