Sinceritatea unei măști

Un articol de: Carmelia Leonte - 18 Feb 2017

Vi s-a întâmplat vreodată să vorbiți cu un om și să aveți impresia că vorbiți cu o mască? Nu ați privit cu mirare momentul când masca v-a zâmbit? Dacă ați trăit astfel de clipe a fost pentru că acea persoană nu era sinceră, ci interpreta un rol social. Celebrul motiv al lumii ca teatru (care l-a preocupat atât de mult pe Eminescu) nu este depășit istoric, ci doar s-a mutat de pe scenă, unde culegea aplauze, în viața de zi cu zi.

Astfel de oameni nu au nea­părat ceva împotriva dumnea­voastră, ci pur și simplu, ca urmare a unui lung șir de expe­ri­en­țe nefericite și neînțelese corect, au înlocuit iubirea cu teama. Din acest motiv și-au aco­perit chipul cu o mască, efect al unei reacții de prevedere, de autoapărare. O încercare de a reface echilibrul social.

Dar asta nu e totul, ci doar o interpretare rapidă, simplificatoare. Pentru că simbolul măștii nu este în realitate chiar atât de simplu. Iată ce ne povesteşte Giovanni Papini, în Gog: „Am cum­părat ieri trei măşti japo­neze, antice, autentice. Îndată le-am agă­ţat pe peretele camerei mele şi nu mă mai satur privindu-le. Omul e mai artist decât natura. (…) Cum se face că omul îşi acoperă toate părţile corpului, până şi mâinile, cu mănuşi şi lasă goală partea cea mai importantă: faţa?”. De ce e masca atât de importantă? Papini explică: „Anticii şi primitivii, în multe cazuri mai inteli­genţi decât noi, întrebuinţau şi întrebuinţează şi acum măştile în actele cele mai grave şi mai frumoase ale vieţii lor. Cei dintâi romani, cum fac şi astăzi sălba­ticii, îşi puneau măştile în război, când atacau pe duşmani. Vrăji­torii şi preoţii aveau măşti de ceremonie, pentru descântece şi rituri. Actorii greci şi latini nu jucau niciodată fără mască. În Evul Mediu, membrii unei asociaţii aveau obrazul acoperit cu o glugă, cu două găuri pentru ochi. Şi-mi vine în minte Profetul Voalat din Khorasan… Consiliul celor zece din Veneţia, Masca de Fier… Război, artă, religie, justi­ţie: nu se făcea nimic important fără mască.”

Acesta ar fi rolul „oficial”. Dar există şi unul ascuns, când vine vorba de măştile nevăzute, mobile. Masca devine periculoasă pentru că îşi creează în timp propria ei realitate (ca portal spre o altă lume) pe care purtătorul se dovedeşte incapabil să o gestioneze. În această situaţie, omul este înghiţit de mască. Astfel este exclusă posibilitatea făţăr­niciei (meşteşugul de a-ţi acoperi faţa cu o altă faţă) pentru că ­dualitatea fiinţei este dizolvată în realitatea măştii. Ca în orice dependenţă, ca în orice viciu, omul se consideră stăpânul măştii lui. Dar rolurile se inversează, masca îşi arogă drepturi su­preme, până ce persoana sucom­bă îndărătul cortinei şi nimeni nu o mai poate resuscita. În pri­mul rând, pentru că nimeni nu îşi dă seama că a murit. Memoria se șterge, adevărurile sunt estompate treptat până la confuzie totală şi până la întune­care.

Așadar, în timp, lucrurile s-au complicat şi mai mult. Rolul măştii, mereu oscilant între re­velare şi ascundere, s-a eschivat el însuşi din faţa unei inter­pretări obiective, s-a acoperit de confuzie. Obişnuiţi din vechime ca omul să se identifice cu masca lui, ceea ce asigura un anumit tip de confort, nimeni nu acceptă cu bucurie ideea că identificarea poate fi pierdută.

A avea chip înseamnă a-ţi recunoaşte apartenenţa divină. A-l acoperi înseamnă a te dezice de această apartenență, a încerca o aventură pe cont propriu.