Situarea în Adevăr

Există mai multe Românii. Există, în primul rând, o Românie oficială, conformă - sau, oricum, pe aproape - standardelor, care doreşte înainte de toate să fie în pas cu vremurile. Una „eco“, curată şi prezentabilă, cu ia de sărbătoare pregatită, care pretinde că ştie şi să joace, şi să danseze vals, care aşteaptă să se deschidă porţile pentru marele bal.

Există, apoi, o Românie tumultuoasă, agitată, furnicar, căreia însă îi lipseşte logica internă armonizantă a muşuroaielor, una a marilor oraşe ale ţării, în care se desfăşoară în paralel, dacă eşti puţin atent, tipuri diferite de vieţi: a muncitorilor pe care la cinci dimineaţa îi găseşti amorţiţi în staţii aşteptând primele autobuze, a copiilor de şcoală, a studenţilor (cu toate că a dispărut ceea ce se chema până acum „viaţa studenţească“), a persoanelor care trebuie să împace serviciul de opt-zece ore pe zi cu viaţa de familie, a pensionarilor care încearcă să-şi ocupe timpul. La care se adaugă viaţa „de centru“ în contrast cu viaţa „de cartier“, viaţa „de zi“ diferită de cea „de noapte“. Această Românie este ca o organizaţie cu multe departamente, fiecare cu activitatea proprie, teoretic pentru îndeplinirea aceleiaşi sarcini, însă fără să comunice în-tre ele, fără să se verifice şi fără să mai ţină seamă de rolul, semnificaţia şi importanţa bunei, necoruptei funcţiuni a celorlalte. Mai există o Românie a satelor şi a oraşelor mici, a zonelor marginale ale oraşelor mari, din care nu lipsesc cultura sau bunul-simţ, aşa cum se sugerează adeseori, dar care arde etape (peste care, de fapt, nu se poate trece) pentru a atinge un ideal, de multe ori nu al ei, şi care o face să pozeze, în loc să fie pur şi simplu, în mod profund, veritabil. Este o Românie care a înlocuit muzica populară cu manelele, educaţia temeinică cu dorinţa de succes şi înavuţire imediate. Provocarea adevărată nu este aceea de a conştientiza ce tip de viaţă trăiesc, ci de a fi suficient de sincer cu mine cât să văd dacă nu cumva comportamentul meu este tot atât de eterogen pe cât este cel al lumii pe care o locuiesc. Riscul frecventării mai multor tipuri de medii nu este neapărat acela că mă „trădez“ într-unul sau într-altul importând gesturi sau cuvinte specifice celuilalt, ci, fiindcă îmi este natural un singur fel de comportament, jucând roluri diverse, îmi pierd treptat controlul şi conştiinţa a ceea ce sunt de fapt. Există o libertate inalienabilă (pentru că aşa a lăsat-o Dumnezeu) de a opta pentru ce fel de viaţă vrei să trăieşti. La limită, orice ierarhie de valori este irelevantă, singurul lucru important este ce alegi, având sau nu un argument, un criteriu pentru aceasta. Nu se poate nega rolul eredităţii sau al mediului pentru formarea personalităţii, deci pentru circumscrierea unor criterii după care facem alegeri în viaţă, ceea ce înseamnă că, fie că vrem sau nu, avem o responsabilitate de netăgăduit pentru toţi cei din jurul nostru. Insă fiecare are cel puţin un moment în viaţă de ceea ce aş îndrăzni să numesc luciditate crudă, în care se vede pe sine aşa cum este de fapt, conştientizează cum ar trebui şi cum doreşte să fie. Acesta este momentul în care începe „viaţa adevărată“, în care opţiunea inoptativă a lui Sartre (a alege să nu alegi nimic) nu există. De fapt, când te afli în Adevăr (şi aceste momente de luciditate sunt prin excelenţă situări în Adevăr) nu mai e-xistă nuanţe, nu mai există o a treia opţiune, acestea aparţinând discursului lumii, ci vezi pur şi simplu „ce este da, da, şi ce este nu, nu“, în alb şi negru, cu o claritate şi o precizie care lipsesc vieţii în rest. Din fericire, mai există o Românie. O Românie a slujbelor, a mănăstirilor şi a bisericilor, a oamenilor care vor, înainte de toate, să rămână în Adevăr. De aici, din mijlocul lumii, viaţa acestora pare ireală. Odată ieşiţi de la slujbă, duminica, mulţi dintre noi simţim că am fost martori unui fenomen unic, de altă natură, inexplicabil, atât de diferit de ceea ce trăim în mod normal încât pare justificată întrebarea: ce este adevărat şi ce este fals - Taina sau viaţa noastră? La Putna, pe drumul de la arhondaric spre biserică se trece prin trei porţi. Ca şi cum cei care merg la slujbe ar avea nevoie ca această „intrare în Adevăr“ să se facă treptat.