Slăbănogul de la Vitezda și „distanțarea socială”
Pericopa evanghelică citită în a patra duminică după Paști (Ioan 5, 1-15) ni-l prezintă pe Mântuitorul Hristos participând la o sărbătoare a iudeilor la Ierusalim. Aici Domnul se întâlnește cu un paralitic care zăcea bolnav de 38 de ani. Paraliticul aștepta, înconjurat de o mulţime mare de oameni, momentul oportun în care ar fi putut să intre într-o scăldătoare numită Vitezda, ale cărei ape aveau puteri vindecătoare. Un înger al Domnului se cobora din când în când, tulburând apele, iar primul bolnav care intra se vindeca de orice boală. Acest slăbănog se află într-o situație dramatică: nu numai că suferința sa dura de o vreme foarte îndelungată, însă era complet singur. Când Hristos îl întreabă dacă vrea să se facă sănătos, el Îi răspunde că „nu are om”, adică nu are cine să îl ajute și să îl arunce în apa de unde putea primi sănătatea. Mă voi opri asupra a două dintre momentele-cheie ale pericopei.
„Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani.”
Perseverența slăbănogului este cu totul uimitoare. Deși zăcea de atât timp în suferință, nu a abandonat lupta și speranța. Dar este și o lecție a demnității. Care este ideea de demnitate care transpare aici? Slăbănogul îndură boala până la sfârșit, așteptând până în ultima clipă vindecarea. Chiar și atunci când pare că nu mai are nici o șansă, el speră, nu dezarmează, își pune nădejdea în Dumnezeu. Contrar acestei atitudini, „demnitatea” omului postmodern înseamnă, adesea, să abandoneze lupta și să nu Îl cheme pe Dumnezeu spre salvarea lui. Ignorând faptul că în joc sunt lucruri esențiale, precum propria sănătate a trupului și a sufletului și propria mântuire. Ce contrast între lupta demnă și tenace a slăbănogului și falsa „demnitate” a omului postmodern!
„Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare.”
Răspunsul dat de slăbănog lui Iisus este tulburător. Acest bolnav este părăsit de semenii lui; și nu e doar ignorat, ci, atunci când cere ajutorul, e socotit ca un duşman de cei din jurul lui, ca un concurent al oamenilor care cu siguranţă aşteptau şi ei izbăvirea personală. Oare câți bolnavi nu există chiar lângă noi, mai ales în aceste vremuri de molimă și încercare? Oameni cărora nimeni nu le deschide ușa și nu le adresează un cuvânt bun?
Situația deplorabilă a slăbănogului mă duce cu gândul și la „distanțarea socială” din ziua de astăzi. Slăbănogul pare a fi total abandonat de ceilalți, de semenii lui. Or, această pericopă asta ne arată: celălalt este absolut necesar vindecării. Iar vindecarea este imposibilă în cazul în care celălalt nu este dispus să traverseze această prăpastie, să întindă o mână și să treacă peste distanța sau distanțarea socială.
Pot înțelege ideea de distanțare fizică - aceasta are un aspect punctual, medical și provizoriu, pentru a depăși o epidemie sau molimă. Însă distanțarea socială reprezintă mult mai mult decât distanțare fizică. Ea arată deja o filosofie de viață, care accentuează o stare de fapt a naturii umane căzute. Rezumată în cuvintele
cutremurătoare: „Nu am om”. Este de aceea îngrijorător că această „distanțare socială” ar putea să devină noua normalitate a omului postmodern.
Și exact această prăpastie de netrecut între oameni, exact această distanță sau „distanțare socială”, vine să o acopere, prin iubirea Sa, Mântuitorul Hristos.
Evanghelia Duminicii a 4-a după Paşti ne oferă aşadar un exemplu extrem de actual, în contextul încercării prin care trece lumea astăzi, în care avem atâta nevoie de celălalt pentru a ne vindeca.