Smerenia și curăția inimii

În existența istorică a creștinismului, de multe ori s-a încercat îmblânzirea mesajului Evangheliei. Noutatea sa radicală este uitată, iar automatismele iau locul unei lecturi vii și curioase a mesajului biblic. Părinții deșertului au fost între cei care, părăsind lumea, au citit cu un ochi curat cuvântul lui Hristos și l-au pus în aplicare. De multe ori în cuvintele Părinților deșertului se aude ecoul viu al Evangheliei.

Efortul asceților, și nevoința lor sunt o foarte lungă căutare a smereniei. În acest sens „avva Pimen a zis: «Dacă omul ajunge la vorba Apostolului: Toate sunt curate pentru cei curați, se va vedea pe sine mai prejos decât toate creaturile». Fratele îl întreabă: «Dar cum pot să mă socotesc mai prejos decât un ucigaș?». Bătrânul răspunde: «Cine ajunge la vorba Apostolului și vede un ucigaș zice: Acesta a păcătuit o singură dată, eu însă ucid în fiecare zi»”.

Avva Pimen arată că smerenia este o consecință a curăției inimii. Acea inimă curată, care este transparentă vederii lui Dumnezeu, doar ea poate să arunce lumina smereniei asupra sinelui. Iar în lumina smereniei, te vezi pe tine mai prejos decât orice făptură.

Chiar în clipa în care zicem despre smerenie că înseamnă să te vezi pe tine mai prejos decât orice făptură, totuși, încă suntem departe de a fi prins smerenia într-o defi­niție. Ea scapă mereu. Tot ce putem spune despre ea are un grad mare de imprecizie. Toate cuvintele noastre nu sunt decât niște indicatoare care ne arată drumul pe care trebuie să mergem. Drumul însă trebuie făcut pe cont propriu.

Nebunia smereniei este sintetizată de cuvintele de bun-simț ale fratelui: „Cum pot să mă socotesc mai prejos decât un ucigaș?”. Și totuși, aici este cheia. Obiectivitatea smereniei este de un alt tip, se caracterizează printr-o altă raportare. Reflexul mândriei este acela de a face comparații privind în jos sau diminuând abuziv calitățile celor­lalți. Smerenia are un singur reper esențial: desăvârșirea lui Dumnezeu. Lumina care vine dinspre Dumnezeu în smerenie oferă o cu totul altă înțelegere a relațiilor și a raporturilor. Abia în această lumină copleșitoare te poți vedea cu adevărat mai prejos decât orice făptură.

Lumina harului, mai arată Pă­rinții Bisericii, în clipa în care îți luminează adâncurile, aduce cu sine și conștiința păcătoșeniei, a căderilor cotidiene, care nu mai sunt doar mici accidente, ci sunt semne clare ale stării noastre de cădere. Abia în această lumină a harului poți înțelege că, dacă un ucigaș păcătuiește o singură dată, tu o faci constant. În lipsa harului, noi nu putem face pe această temă decât exerciții intelectuale sau de ima­ginație cu totul și cu totul sterile.