Smerenia și iubirea, îndemnuri care aduc viața veșnică
Apropierea de momentul sărbătorii Învierii Domnului ar trebui să reprezinte certitudinea că am mai urcat câte o treaptă duhovnicească și am biruit câte un gând rău. Faptele, postul, lacrimile și, în general, virtuțile înalte creștinești sunt importante pentru noi toți, împreună cu aducerea aminte a adevărului Pătimirilor Domnului.
În drumul Său spre Pătimirea cea de bunăvoie, Domnul a fost umilit, arătând că mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să-şi pună pentru prietenii săi (Ioan 15, 13). Mântuitorul i-a numit pe toți ucenici, prieteni: nu vă mai zic slugi, căci sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute (Ioan 15, 15). Nu a făcut ierarhizări între ei, nu a căutat să arate unuia atenție în defavoarea celorlalți.
Petru, care a fost nelipsit de Mântuitorul și s-a bucurat de atenția și prietenia Lui, în sensul înalt al cuvântului, avea să se lepede de El mai înainte de a cânta cocoșul de trei ori, spunând că nu Îl cunoaște (cf. Marcu 14, 30), iar Iuda l-a vândut pe 30 de arginți, preţul celui preţuit, pe care l-au preţuit fiii lui Israel (Matei 27, 9). Cum să primești o mână de arginți pentru Cel care cuprinde întreaga Creație, Universul, Lumea, pe Cel a cărui iubire de oameni nu poate fi tâlcuită în cuvinte?
Ne aducem aminte mereu de cuvintele Mântuitorului rostite înainte de sfintele Lui Pătimiri, care erau foarte aproape. Domnul mergea în ultima Sa călătorie către Cetatea Ierusalimului.
Primul lucru pe care ni-l descoperă Evanghelia Duminicii a 5-a a Sfântului și Marelui Post este râvna Mântuitorului, oferită ca model tuturor. Era sârguinţa celor care veneau de departe pentru a fi prezenți la sărbătorile mari în Templul de la Ierusalim, unde Dumnezeu îi binecuvânta, pentru că El își zidise acolo casă (cf. Pilde 9, 1), și privea cu bunăvoință spre Templul din Ierusalim, iar rugăciunile făcute acolo erau ascultate ziua și noaptea (cf. 2 Paralipomena 6, 20).
Așadar, călătoria către Ierusalim, la sărbătoarea Paștilor iudaice, este de fapt permanenta noastră călătorie către Domnul, care a zidit Biserica Lui (cf. Matei 16, 18), căreia îi poartă de grijă (cf. 1 Petru 5, 7), făgăduind că va rămâne cu toți cei adunați în numele Lui, doi sau trei, cu ucenicii veniţi din iubire față de El (cf. Matei 18, 20).
Călătorind către Ierusalim, Mântuitorul le-a spus ucenicilor ce avea să I se întâmple. De ce le spune ucenicilor acestea? Pentru a-i pregăti. La fel s-a întâmplat și pe Muntele Taborului, când celor trei ucenici apropiați le-a descoperit slava Lui, ca atunci când Îl vor vedea batjocorit, nedreptățit, scuipat și umilit, să înțeleagă că din iubire făcea acestea și că iubire mai mare ca a Lui niciodată nu a fost întâlnită. Știind dinainte, ar fi putut să renunțe la paharul amar al morții, dar, mergând de bunăvoie, a arătat că Se oferă pe Sine jertfă în ascultare desăvârșită.
Și au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem (Marcu 10, 35-39).
Sfântul Evanghelist Matei ne spune că maica celor doi a venit la Iisus, se poate însă ca Apostolii să o fi pus mijlocitoare pe cea care era în grupul femeilor mironosițe, și purtau grijă de Apostoli. Au venit la El încercând să-I spună în particular, nu de față cu ceilalți. Apostolii însă nu înțelegeau cuvintele pe care Mântuitorul le-a subliniat de mai multe ori. Erau prea grele, iar peste ei nu se pogorâse Duhul Sfânt, nu aveau încă deplina cunoaștere și înțelegere. Credeau că El va împărăți, mergând la Ierusalim, pentru că de multe ori au dorit mulțimile să-L rânduiască Împărat. Mântuitorul a și spus: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat (Ioan 6, 26), cu alte cuvinte, nu din iubire și nu pentru a dori binele, ci doar pentru că au văzut minuni și au primit hrana necesară trupului.
Fiii lui Zevedeu au cerut să stea de-a dreapta și de-a stânga Lui în a Sa Împărăție. Nu știți ce cereți, credeți că Împărăția Mea este vremelnică, de aceea și vremelnică dregătorie doriți!
Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, ne spune: crucea o numește pahar. Era un pahar greu de băut, cu băutură amară. Știm că atunci când I s-a oferit oțet amestecat cu fiere, Mântuitorul a refuzat. Paharul morții era de fapt crucea.
Rânduielile ritualice ale bătrânilor respectate cu strictețe nu îngăduiau ca cineva să mănânce fără să se spele pe mâini. De aceea, ucenicii au fost și certați de farisei în mijlocul unui lan de grâu că mâncau fără să-și spele mâinile. Despre un astfel de botez au înțeles unii dintre ucenici, și anume despre o spălare ritualică.
A ședea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. Oare stăpânul nu putea să ofere această ședere? Nu este vorba despre o ședere, ci despre o cinste prea mare. Nu este al Meu a da, are un înțeles aparte, spune Sfântul Teofilact al Bulgariei. Nu este al Dreptului Judecător a oferi în dar cinstea aceasta, pentru că nu ar fi drept, ci doar celor care s-au nevoit și pentru care s-a gătit cinstea. Precum un împărat drept mergând la oricare luptă, apoi ar fi venit la el un oarecare prieten de-al lui și i-ar fi zis dă-ne nouă cununile, Împăratul le-ar fi răspuns: nu este al Meu a da, ci de se va nevoi cineva a birui, aceluia i s-a gătit cununa. Cel care a mers la luptă primește, cel care a stat de-o parte sau care a rămas acasă nu poate fi încununat doar pentru că Îl cunoaște pe Împărat.
Ne aducem aminte de Apostolul Iacob, întâiul Episcop al Ierusalimului, căruia i-a fost tăiat
capul în Ierusalim în anul 45 d. Hr. pentru Domnul. Și Sfântul Apostol Ioan a mucenicit, a fost umilit, chinuit, lovit și apoi exilat în Insula Patmos, dar vorbea celor care îi cereau cuvânt despre iubire. Nu mai putea spune nimic, ajunsese la o vârstă venerabilă. Întrebat despre ce le spunea Domnul când era împreună cu El, Ioan le vorbea doar despre iubire. Nimic mai mult decât iubire, nimic mai presus.
Ucenicii ceilalți s-au mâniat asupra celor doi. Nu de la început! Fiii lui Zevedeu au avut cu adevărat daruri și virtuți, dar pentru ei înșiși au cerut cinste, ceilalți nu se mai bucurau și nici nu-i mai cinsteau cu bună-cuviință ca până atunci. Însă Mântuitorul i-a chemat la Sine și le-a spus: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi (Marcu 10, 42-45).
Tema slujirii este dominantă în această Sfântă Evanghelie. Ucenicii au înțeles ce le-a spus Domnul. Atunci în parte, iar după Înviere și mai ales după Pogorârea Duhului Sfânt în Cetatea Ierusalimului au dobândit o altfel de vedere a lucrurilor. S-au străduit să fie slujitori, cum le-a poruncit Domnul. Bucuria care le-o făcuse Învățătorul când a luat vasul cu apă și le-a spălat picioarele, la început, înfricoșându-se și unii chiar refuzând, a fost cea mai înaltă pildă de slujire pe care Domnul Slavei, Cel preamărit de îngeri, după ce S-a făcut Om, a arătat-o model celorlalți. Slujirea a devenit preocuparea de căpătâi a Apostolilor, care au mers până la marginile lumii. Au slujit înaintea celor mulți, arătând prin cuvinte și fapte, prin minuni (uneori și umbra care trecea peste cei bolnavi îi vindeca), după trecerea timpului au înțeles cuvintele Mântuitorului.
Slujirea nu a celor mai mari decât tine, ci a celor smeriți, atenția arătată lor, grija pentru cel pe care nu-l mai slujește nimeni. Dacă oamenii nu-L vor sluji, Domnul Însuși va veni să-i slujească.
Ne aducem aminte de tainica slujire a Mântuitorului față de un om care de 38 de ani aștepta tulburarea apei la Vitezda. Nu avusese privilegiul să fie vindecat, pentru că altul intra în scăldătoare înaintea lui. Însă Domnul a venit la el și i-a slujit, făcându-l sănătos, arătând că atunci când oamenii nu sunt în preajmă, Dumnezeu Însuși coboară la omul aflat în suferință.
Evanghelia Duminicii a 5-a din Marele Post este deosebit de grăitoare. Ne îndeamnă la o luptă continuă pentru dobândirea Împărăției lui Dumnezeu. Nu avem nevoie de zavistia oamenilor, care oricum nu apreciază talanţii primiţi de la Dumnezeu. De obicei ne întâlnim cu atitudini fățarnice, neprincipiale. Domnul însă va pune de-a dreapta și de-a stânga pe cei buni la inimă și sinceri, amintind că în Împărăția Lui nu au primit întâietate fiii lui Zevedeu, deși erau apropiați Mântuitorului, ci mai degrabă un tâlhar, care a avut puterea să recunoască că Cel răstignit lângă el era Împărat și a dorit să fie și el pomenit întru Împărăția Lui.
Așadar, fiii lui Zevedeu au fost refuzați, iar tâlharul a dobândit cel dintâi Raiul. Astăzi vei fi cu mine în Rai (Luca 23, 43). Un tâlhar așezat de-a dreapta Răstignirii Mântuitorului a primit ceea ce alții au cerut, grăbindu-se și arătând neputinţele firii omeneşti.
Evanghelia ne îndeamnă stăruitor la smerenie, luarea ștergarului și slujirea aproapelui. Domnul a arătat prin gesturile Lui iubirea și slujirea, care sunt de fapt îndemnurile acestui moment din Sfântul și Marele Post al Paștilor.