Speranţa restaurării vederii

Una dintre cele mai invalidante afecţiuni este retinita pigmentară. Această boală gravă, care determină, în timp, pierderea vederii este diagnosticată la 1,5 milioane de persoane în întreaga lume.

În mod normal, retina, care este acea parte a ochiului specializată în recepţia luminii şi a culorilor, se compune din două tipuri de fotoreceptori: celule cu conuri, care permit vederea colorată, caracteristică vederii diurne, şi celule cu bastonaşe, care asigură vederea nocturnă, numai în alb şi negru. În cazul în care se declanşează afecţiunea numită retinită pigmentară, se observă o degenerescenţă a acestor fotoreceptori, câmpul vizual reducându-se până la zero (orbire totală). Bastonaşele sunt primele distruse, după care conurile îşi pierd sensibilitatea la lumină, fără a dispărea însă. Cercetătorii au descoperit că aceste conuri, deşi în număr mai mic, persistă un timp îndelungat în retină. Ei şi-au pus problema reactivării acestor conuri restante în speranţa restaurării vederii. Pentru aceasta, a fost emisă ideea introducerii în celulele cu conuri a genei unei proteine, capabile să reacţioneze la lumină şi să genereze un curent electric, care va transmite informaţia vizuală. Aceste operaţii sunt astăzi posibile cu ajutorul unei noi metode ştiinţifice, numită terapia genică. O echipă de cercetători francezi au ales o proteină de provenienţă bacteriană, numită halorodopsină, care este sensibilă la lumină. După ce au izolat gena care proiectează această proteină, ei au inserat-o în aparatul genetic al unui virus. După cum se ştie, viruşii pătrund cu relativă uşurinţă în celule, astfel că virusul modificat aşa cum am arătat mai sus a devenit un fel de "cal troian", facilitând pătrunderea în celulele cu con a moleculei proteice sensibilă la lumină. Experienţele au fost efectuate la şoareci, la care s-a realizat anterior o retinită experimentală. Acestora li s-a administrat virusul modificat şi apoi s-a urmărit revenirea capacităţii vizuale a şoarecilor trataţi în comparaţie cu un lot martor cu retinită experimentală. S-a observat că şoarecii trataţi prin terapie genică au obţinut performanţe vizuale net superioare animalelor netratate. Rezultatele au fost apreciate cu ajutorul unei tehnici speciale, care consta în urmărirea de către animal a unui tambur pe care erau desenate linii albe şi negre. Când liniile se deplasează într-o direcţie, animalul, al cărui sistem vizual este funcţional, are tendinţa reflexă de a întoarce ochii şi capul în acea direcţie. Se poate astfel ca, modificând dimensiunile liniilor, să se determine amplitudinea capacităţii vizuale. Drumul de la aceste descoperiri experimentale la clinica umană nu pare a fi prea îndepărtat. S-a reuşit deja, de către cercetătorii francezi de la Institutul Vederii, recoltarea post-mortem a celulelor umane cu conuri, care nu mai răspund la lumină. Aceste celule au fost cultivate în afara organismului, în contact cu virusul purtător de proteină fotosensibilă şi s-a putut verifica faptul că au devenit sensibile, deoarece au generat curent electric în contact cu lumina. Următoarea etapă este verificarea la maimuţă a acestei metode de terapie genică, etapă în care se va observa şi dacă proteina străină introdusă în organism nu determină tulburări ale imunităţii. Se apreciază că, atunci când acest tratament va ajunge în clinica umană, pacienţii vor trebui să poarte ochelari speciali, care să amplifice stimulii luminoşi, pentru a se putea realiza o vedere clară.