Speranţe de Înviere

Suntem în această sărbătoare extraordinară a creştinăţii, Învierea Domnului, şi trebuie să ne bucurăm de ea aşa cum se cuvine, cum am învăţat de la părinţii noştri, iar ei de la cei din vechime, pe scurt, cum am primit din moşi-strămoşi.

 

Dar, bucurându-ne de acest Mare Praznic şi prilej de mântuire pe care ni l-a dăruit Dumnezeu prin Fiul Său Care S-a jertfit pe Cruce, trebuie să avem un moment de meditaţie în faţa acestei sărbători, să ne gândim ce am făcut noi pentru a fi mântuiţi. E foarte greu să ne închipuim ca astăzi mai ales, când trecem prin atâtea greutăţi, să nu cârtim, să nu fim nemulţumiţi sau, uneori, să cădem în păcatul deznădejdii. 

 

Una din marile greşeli ale creştinului este deznădejdea. Biserica noastră o condamnă. Înseamnă că ai căzut sub cruce. Îmi aduc aminte de o minunată predică a Părintelui Patriarh Daniel, ţinută în faţa credincioşilor în Ziua Crucii, duminica a treia din Postul Mare, când ne vorbea despre cruce şi despre deznădejde. Să ne gândim: de ce niciodată un preot ortodox nu va sluji la căpătâiul unui sinucigaş? Pentru că sinuciderea este un păcat capital. Să-ţi pierzi nădejdea întru Domnul, să-ţi pierzi nădejdea în viaţa veşnică şi în mântuire. Când eşti suferind, pe pat, în boli groaznice, nu trebuie să-ţi pierzi nădejdea, ci chiar atunci când eşti în pragul trecerii dincolo, în eternitate, nu în nefiinţă cum spun neştiutorii, să te gândeşti că te aşteaptă viaţa de apoi.

 

Să ne gândim că Iisus Hristos, pe drumul durerii, urcând Golgota, spre locul Căpăţânii, purta Crucea în spate, cu coroana de spini sângerându-I fruntea. Şi, la un moment dat, a căzut sub greutatea poverii. A venit Simon Cirineul şi L-a ajutat, după care Domnul S-a ridicat din nou şi a continuat să meargă înainte. Iar Preafericitul a subliniat că Hristos a dus Crucea pe care I-a dat-o Dumnezeu pentru noi. Mă gândesc astăzi că şi noi trebuie să ne purtăm crucea în orice condiţii. „Căile Domnului sunt nebănuite.“ Să nu uităm iertarea. Tot Iisus, în timpul pătimirii Lui, a spus, când S-a rugat Tatălui pentru oamenii care-L chinuiau: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!“ (Luca 23, 34).

 

Asta e o lecţie de bunătate şi de iubire a aproapelui în orice condiţii. Ani de zile, propaganda comuniştilor ne-a băgat în cap că iertarea la care ne-a îndemnat Iisus Hristos este o cedare în faţa răutăţii şi contracarau cuvintele Domnului care îndemna: „Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt“ (Mt. 5, 39). Ei spuneau că proletarul trebuie să se revolte. Nu. Căile Domnului sunt necunoscute. Dacă ni s-a dat o Cruce, înseamnă că avem ceva de ispăşit. Să ne gândim întotdeauna când avem momente grele, că poate şi pentru păcatele noastre suferim acel rău. 

 

De aceea, la această sărbătoare, noi oamenii avem prilejul să ne întâlnim, să fim buni. Să sărbătorim acest mare, mare praznic şi cu gândul la cel din preajma noastră, la cel mai puţin fericit decât noi, şi să-l ajutăm! Să trecem peste mâhnirile şi durerile noastre! Suntem datori să iertăm. Oamenii trebuie să ştie că am fost şi hulit, nu doar lăudat. Dar am încercat să iert şi în rugăciunile mele nu uit să cer iertarea păcatelor mele, ale celor dragi mie şi ale prietenilor şi duşmanilor mei. Ura şi duşmănia sunt la fel de mari păcate ca şi deznădejdea. Iertarea este o virtute creştinească şi acum, de Sfintele Paşti, îndemn pe toţi creştinii ortodocşi, pe toţi colegii şi prietenii mei, pe cititorii acestui ziar să mediteze profund la semnificaţia Învierii Domnului, la suprema jertfă pe care El a făcut-o pentru noi ca să ne mântuiască, nu ca să ne osândească.

 

În marea Lui bunătate, Hristos a iertat şi pe tâlhar. Bunătatea este calitatea maximă a unui om şi ea ne deosebeşte de necuvântătoare. Au şi animalele afecţiune, ataşament, dar acestea vin dintr-un instinct al lor. Ele nu au raţiune. Noi avem şi raţiune, şi credinţă. Şi nu o credinţă oarbă, ci una luminată de nădejde. Fără credinţă ne-am prăpădi. Îmi vine în  minte o poezie populară din jurul Sibiului meu, un catren filosofic cu semnificaţii cosmogonice unde poetul popular spune:

 

„Doamne, Doamne,

Mult zic Doamne,

Dumnezeu pare că doarme

Cu capul pe-o mănăstire 

Şi de nimeni n-are ştire.“

 

Este vorba aici de căderea creştinului în neîncredere faţă de Dumnezeu. Cum, nu are Dumnezeu ştire de noi? Ba are. Dar poetul a făcut o metaforă foarte frumoasă. 

 

În final să nu uităm un lucru: calea dreaptă e una singură; căile greşite sunt foarte multe. Să vă dea Dumnezeu sănătate, fericire, să fie pace pe pământ şi între oameni bună învoire. Hristos a înviat!