Spitalul s-a născut în cadrul Bisericii

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 19 Decembrie 2012

Finalul unui an omagial aduce cu sine şi încheierea secţiunii dedicate acestuia în cadrul ziarului. De aceea ne propunem ca în acest material să sintetizăm elementele principale care au fost abordate pe parcursul acestei perioade de timp închinate Tainei Sfântului Maslu şi îngrijirii bolnavilor, două teme bogate şi pline de importanţă pentru slujirea liturgică şi pastorală a Bisericii Ortodoxe.

Atât din punct de vedere liturgic, cât şi pastoral, Taina Maslului reprezintă una dintre cele mai importante acţiuni ale Bisericii Ortodoxe. Punerea în evidenţă în special a vindecării trupeşti prin administrarea ei, fără ca prin aceasta să fie respinsă în vreun fel şi vindecarea sufletească, o transformă în ceea ce Pavel Evdokimov a numit drept "Taina trupului". Vechiul Testament a prefigurat-o într-un mod destul de clar. De asemenea, vindecarea bolnavilor a fost efectuată încă din Antichitate, prin utilizarea de untdelemn şi anumite rugăciuni. Însă Taina Maslului nu este o simplă ungere cu untdelemn menită să confere în chip magic o vindecare pur fizică. Odată cu venirea Mântuitorului, ea este instituită drept una dintre acţiunile principale ale misiunii de propovăduire. În Evanghelia după Marcu ni se spune: "Ieşind, ei propovăduiau să se pocăiască. Şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau" (6:11-12). Acest verset rezumă foarte bine câteva aspecte principale ale Tainei Maslului. În primul rând, în perioadele de boală (sau nu, pentru că boala nu este o "condiţie" obligatorie pentru primirea Tainei), primirea Maslului trebuie unită cu Spovedania şi Împărtăşania. Acest act nu înseamnă că Maslul nu ar fi suficient prin sine, ci că o mărturisire a păcatelor poate să conducă la adevărata "sursă" a bolii. Nu întotdeauna păcatul stă la baza bolii, aşa cum am subliniat adesea în cadrul materialelor de la începutul acestui an omagial, dar o Spovedanie este necesară. De aceea, vedem că versetul-cheie care vorbeşte despre Taina Maslului (Marcu 6:12) este precedat de propovăduirea pocăinţei de către Apostoli. În al doilea rând, Taina Maslului nu constituie o simplă vindecare trupească, ea se adresează în egală măsură şi sufletului nostru, smulgând din el păcatele de care am uitat sau "rădăcinile păcătoase", aşa cum le numeşte părintele Dumitru Stăniloae. Maslul atacă direct patimile care şi-au clădit o veritabilă redută în inima noastră şi ne dezmorţeşte simţirea duhovnicească. Dacă Taina Botezului reprezintă sădirea Luminii dumnezeieşti în inimile noastre şi Taina Pocăinţei reprezintă un al doilea Botez prin lacrimile noastre de căinţă şi prin primirea iertării păcatelor, atunci mai putem face o comparaţie interesantă aici. Taina Mirungerii reprezintă primirea peceţii Darului Duhului Sfânt. O pecete a virtuţilor care ne unesc cu Sfânta Treime. Aşadar, Maslul scoate din nou la iveală această legătură a virtuţilor din inimile noastre, asemenea unei a doua Mirungeri. Însă, după cum Taina Pocăinţei nu reprezintă literalmente un al doilea Botez decât într-un mod simbolic, la fel şi Maslul nu se constituie în literă drept o a doua Mirungere. Botezul şi Mirungerea sunt unice şi irepetabile. Spaţiul nu ne îngăduie să continuăm să aprofundăm contribuţia patristică şi contemporan teologică în această privinţă. Tot ceea ce vă putem îndemna este să recitiţi materialele dedicate secţiunii în cauză în prima jumătate a acestui an dacă doriţi să aflaţi mai multe detalii.

Îngrijirea bolnavilor

Taina Maslului este principalul mijloc de îngrijire a bolnavilor de care dispune Biserica Ortodoxă, dar nu este singurul. Istoria ne-a confirmat prin intermediul unor cercetări de specialitate, care sunt pur obiective şi nu doresc să ofere în nici un caz o perspectivă confesională exagerată, că Biserica Răsăriteană a fost prima care a dezvoltat pe scară largă o serie de aşezăminte pentru îngrijirea persoanelor bolnave în cadrul Imperiului Bizantin. Cu toate că, în prezent, Occidentul are parte atât de o reţea de spitale infinit mai dezvoltate decât Orientul, cât şi de un personal calificat care este net superior din anumite puncte de vedere celui răsăritean, lucrurile nu au stat astfel decât în ultimele două secole. Începând cu secolul al IV-lea şi până în secolul al X-lea, spitalele au existat exclusiv în Imperiul Bizantin. De asemenea, pentru încă aproximativ patru secole, cele din Occident nu s-au ridicat aproape deloc la nivelul celor răsăritene. O pagină de istorie pierdută şi dată cu grabă la o parte. Biserica Ortodoxă a fost prima (şi singura pentru mai bine de cinci secole) care a angajat personal medical calificat pentru a oferi asistenţă medicală celor nevoiaşi. Nu dorim să criticăm aici aroganţa cu care unii cercetători afirmă că Occidentul a fost mereu superior Orientului şi cu un pas înaintea acestuia. Tot ce cerem este o doză de obiectivitate şi claritate în specificarea informaţiilor corecte. Iar informaţiile corecte aici sunt două: spitalul s-a născut în cadrul Imperiului Bizantin şi Biserica a fost cea care l-a creat. Faptul că spitalele au început să se administreze singure începând cu secolul al XII-lea şi s-au desprins de sub administrarea eclesială nu a însemnat întreruperea unei colaborări vechi de opt secole. Biserica a continuat finanţarea lor, dar le-a oferit independenţă administrativă. A dat Cezarului ce era al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce era al lui Dumnezeu. De aceea, în prezent, recuperarea acestei relaţii vii de colaborare între spitale şi Biserică nu trebuie să treacă pe un plan secund. Este adevărat că multe spitale beneficiază de o capelă şi un preot, dar acest lucru nu înseamnă că misiunea s-a încheiat. Această conlucrare trebuie întărită în continuare.

Anul omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena

Anului omagial al Tainei Maslului şi îngrijirii bolnavilor îi urmează Anul omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Iată două exemple vii de viaţă bine-plăcută lui Dumnezeu pe care vom fi mai mult decât bucuroşi să le analizăm şi să le prezentăm pe larg în paginile ziarului. De asemenea, vom analiza şi importanţa regalităţii în Vechiul Testament, atitudinea Mântuitorului şi a Bisericii primare faţă de conducătorii vremurilor respective, dar şi raportul dintre Biserică şi Imperiu în Răsăritul creştin după încheierea domniei Sfântului Constantin cel Mare. Vom încerca să oferim o radiografie cât mai amplă atât a contextului care a precedat şi a însoţit această domnie de mare importanţă pentru istoria Bisericii, cât şi a celui care a succedat-o. Majoritatea covârşitoare a articolelor vor fi însă dedicate activităţii Sfântului Împărat Constantin cel Mare, dar şi celei a mamei sale, Sfânta Elena, care merită pusă în evidenţă încă o dată. Prin activitatea lor rodnică pusă în slujba creştinismului şi prin viaţa lor curată şi demnă, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena constituie două modele extraordinare pentru fiecare creştin contemporan. Două modele de vieţuire creştină în această lume tulburată şi plină de griji.