Spovedania - Taina iertării spre însănătoșirea noastră

Iertarea este reală și cei care o caută cu sinceritate simt acest lucru. Un suflet încărcat de păcate, îngreunat de sarcina greșelilor, este un suflet care bolește. Boala lui nu se oprește acolo, ci se extinde și asupra trupului. Omul, fiind o ființă alcătuită din trup și suflet, orice stare a sufletului se răsfrânge și asupra trupului și invers. Un suflet sănătos va determina, de cele mai multe ori, ca și trupul să aibă aceeași stare. Dar un suflet bolnav, mai devreme sau mai târziu, va îmbolnăvi și trupul. Boala sufletului nu poate fi decât păcatul. Dacă trupul se poate îmbolnăvi de nenumărate boli, sufletul poate avea o singură boală: păcatul. Dacă trupul are nevoie de nenumărate terapii, sufletul are nevoie de o singură terapie: iertarea. Ca exercițiu duhovnicesc permanent, ce ar trebui să ajungă la apogeu prin iertarea vrăjmașilor (cf. Luca 6, 35), iertarea devine lucrătoare în Taina Sfintei Spovedanii.

Pe cât de mare și pe cât de folositoare este această Sfântă Taină, pe atât este de neglijată. Sunt greu de înțeles ignoranța și formalismul cu care oamenii o tratează. Multe dintre textele Sfintei Evanghelii, ale sfintelor slujbe și cuvintele de învățătură ale sfin­ților ne vorbesc de iertarea păcatelor ca prioritate a vieții noastre duhovnicești. Se subliniază că un suflet încărcat de păcate este un suflet bolnav și că acesta va îmbolnăvi curând și trupul, lucru care se și întâmplă. Omul, simțind mult mai mult efectele bolii trupului, are motive suplimentare să caute să elimine cauza. Din păcate, cei mai mulți dintre ei caută să elimine efectul și nu cauza. Lucrul acesta este vizibil în prezența crescută a oamenilor în cabinetele medicilor de familie, în policlinici și spitale la medicii de specialitate. Acest lucru nu este rău, căci e bine să apelăm la un medic atunci când avem o problemă de sănătate. Însă, înainte de aceasta, ar fi bine să trecem și pe la preotul duhovnic să ne spovedim, mai ales dacă a trecut mult timp de când nu ne-am mai spovedit. Între cele două demersuri nu există nici un fel de contradicție, ci, dimpotrivă, există o completare perfectă. Conștiința că avem păcate și că aceste păcate ne afectează atât sufletul, cât și trupul, există în fiecare dintre noi. Chiar dacă aceasta se diminuează cu timpul, mai ales când nu mai păstrăm legătura vie și constantă cu preotul duhovnic prin Taina Sfintei Spovedanii, ea nu dispare definitiv. De acest firicel de conștiință, care a mai rămas, ar trebui să ne legăm pentru a reveni la unul dintre cele mai mari daruri pe care Dumnezeu le-a lăsat pe pământ: Taina Mărturisirii, de care depinde iertarea noastră. Prin iertare dobândim însănătoșirea noastră sufletească și prin aceasta, chiar dacă nu obligatoriu, cresc șansele să ne dobândim însănă­toșirea trupului. Nu ar trebui să vedem acest proces în mod mecanic, cum se întâmplă adesea. Unii, puțini la număr, consideră că este suficientă o mărturisire și problema de sănătate trupească va dispărea de la sine. Alții, majoritatea, consideră că este suficient tratamentul medicamentos ca totul să revină la normal. Cele două mentalități reprezintă două extreme, care fac abstracție de realitatea psiho-fizică a ființei umane. Omul este creat de Dumnezeu cu trup și suflet. Acest adevăr fundamental este atât de evident, încât noi nu putem face abstracție de el fără să rătăcim. Ideal ar fi să nu mai privim ființa umană unilateral: fie doar trup, fie doar suflet. Fiul lui Dumnezeu a luat trup și suflet omenesc atunci când S-a întrupat „de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria”. Vindecările săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos vizau de cele mai multe ori acest adevăr. Vindecarea slăbănogului din Capernaum (cf. Marcu 2), singura săvârșită etapizat, chiar descoperă acest lucru. Domnul Iisus Hristos vindecă mai întâi sufletul paraliticului, iertându-i păcatele, apoi, ca o consecință a acestei iertări, îi vindecă și trupul, poruncindu-i să-și ia patul și să meargă la casa lui.

Toate acestea sunt încurajatoare și dătătoare de speranță pentru cei care nu sunt pe deplin conștienți de importanța în viața lor a Sfintei Taine a Spovedaniei. Există o sumedenie de obstacole în realizarea ei: ispitele diavolului, lipsa noastră de obișnuință, delăsarea și lipsa de smerenie, neîncrederea și scuza că nu a fost găsit încă duhovnicul potrivit; motivele se pot înmulți la nesfârșit. Este nevoie de dorința noastră, în primul rând. Dacă Dumnezeu va observa această dorință sinceră de a ne spovedi, va înlătura toate obstacolele și ne va oferi și prilejul potrivit.

Ca preot de spital, în timpul celor douăzeci și patru de ani de activitate misionară printre bolnavi, am constatat că unii reu­șesc să facă această legătură între păcat și boala fizică pe care o au. Apoi, dacă nu s-au spovedit înainte de a veni la spital, doresc să facă acest lucru. Dintre toate cazurile de acest gen, cu sigu­ranță că cele mai importante sunt cele în care omul nu s-a spovedit niciodată în viața lui. Lucrul este cu atât mai impresionant, cu cât omul este mai în vârstă. Boala și suferința îi determină mustrarea de conștiință și curajul de a se spovedi. Dacă ar fi fost sănătos, puțin probabil să fi făcut acest demers. Așadar, necunoscute sunt căile Domnului! Poate că a fost nevoie de acest mijloc pedagogic, după ce Dumnezeu a epuizat toate celelalte mijloace pedagogice de care dispunea pentru a-l îndrepta pe acest om.