„Spovedanie la Tanacu“

Vineri, 16 mai, la sfârşitul piesei „Spovedanie la Tanacu“, jucată a doua oară în acea seară la Teatrul Odeon din Bucureşti, la cererea publicului, toată lumea a aplaudat în picioare. Nu cum se mai face uneori la sfârşitul reprezentaţiilor teatrale, mai mult din politeţe, ci aşa cum îmi închipui că era aplaudat Sfântul Ioan Gură de Aur după rostirea predicilor sale.

 

„Cazul Tanacu“, un subiect care a făcut în 2005 înconjurul lumii, a fost pus în scenă într-o manieră greu de anticipat de spectatori. De fapt, fiind vorba de o întâmplare reală, excesiv mediatizată, cu personaje deja devenite celebre, cu deznodământul deja cunoscut, ce mai rămânea de anticipat?

 

 

Regizorul Andrei Şerban reuşeşte în piesa „Spovedanie la Tanacu“, prin dramatizarea şi recontextualizarea romanului jurnalistic omonim al autoarei Tatiana Niculescu Bran, ceea ce presa, ahtiată de formule simpliste, prea înfierbântată să-şi mai păstreze luciditatea şi - cel mai adesea - incapabilă de bunăvoinţă, n-a reuşit să redea prin ochiul rece al (prea) subiectivului obiectiv de filmat. În piesa lui Andrei Şerban nu există demoni şi îngeri, victime şi călăi. Deşi la momentul punerii în scenă, juridic, vinovaţii erau cunoscuţi, jocul actoricesc reuşeşte „exorcizarea“ spectatorilor de orice prejudecată, lăsând loc „faptelor“, complexităţii personajelor magistral interpretate de o tânără echipă de actori. Aceasta în pofida menţionării încă din preambul a sentinţei primite de cei incriminaţi.

 

 

Indiferent de cât de implicat sau neimplicat emoţional ar fi fost cineva în evenimente, de cât de multe ar fi ştiut ori înţeles, chiar dincolo de cele răzbătute dinspre zona media, jocul actoricesc te absoarbe, te zguduie sufleteşte, te conduce în miezul dramelor trăite de personaje.

 

 

Se poate vorbi chiar de un folos duhovnicesc adus de vizionarea piesei „Spovedanie la Tanacu“. Regia spectacolului predispune la reflecţie cumpătată, la analiză nepătimaşă. E un exerciţiu de discernământ şi de adâncă vizare a lucrurilor.

 

 

Reuşindu-se într-un mod cu totul spectaculos evitarea empatizării cu vreunul dintre personaje, punerea în scenă capătă un aer deosebit de realist. Ca şi în viaţa reală, când de multe ori linia dintre bine şi rău, corect şi incorect, intenţia bună şi fapta rea e foarte subţire sau oscilantă, şi în piesa lui Andrei Şerban e foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să decizi cine a greşit cel mai mult. Singurul lucru clar - deşi deloc consolator - e că nefericitul moment al morţii Irinei Cornici e punctul terminus al unei vieţi nenorocite, de care s-a abuzat din copilărie şi a cărei moarte s-a datorat tot unui abuz, chiar dacă, de această dată, nimeni nu-l mai dorea.

 

 

Dincolo de concluziile pe care cineva le-ar putea trage la sfârşitul spectacolului, cert este că dramatizarea „cazului Tanacu“ poate fi înscrisă, cu uşurinţă, la capitolul artă creştină, într-un paragraf unde nu e loc de dulcegării, tuşe romanţate sau evlavie auto-indusă. Fără probleme, piesa s-ar fi putut încheia cu replica: „Aşa a fost planul lui Dumnezeu!“, reprezentarea oferind mai multe indicii în sprijinul acestei concluzii subînţelese - pentru cei care au avut ochi de văzut.

 

 

Reuşita regizorului Andrei Şerban, dincolo de „cazul“ pus în scenă, e şi o dovadă că subiecte de natură religioasă pot fi dramatizate magistral, fără persiflări idioate, tezisme ieftine ori sacrilegii gratuite.

 

 

Acum trei ani, am mers la piesa „Evangheliştii“ de Alina Mungiu-Pippidi, jucată pe scena unui teatru ieşean, după viziunea smintită a unui regizor francez, pripăşit în capitala spirituală a României. Nu am reuşit să stau până la final, simţindu-mi bunul simţ creştin ultragiat într-un mod josnic. Mi-era frică să nu păţesc acelaşi lucru şi la piesa lui Andrei Şerban. „Spovedania la Tanacu“, însă, e cu totul altceva, iar dacă spectacolul va fi inclus la toamnă în programul Festivalului Naţional de Teatru, vi-l recomand cu căldură.