Spre Împărăţia Luminii, cu nădejde şi smerenie

Lumină şi bucurii ne­grăite izvorăsc a­cum din Mor­mân­tul gol, unde fusese aşezat pentru puţin timp Tru­pul purtător de viaţă al Celui care dăruieşte tuturor viaţă veşnică.

Uimire, teamă, lacrimi şi o­meneşti păreri avuseseră în zilele acelea ucenicii Domnului, martori ai Sfintelor Pătimiri din cetatea unde trebuia să dom­nească pacea...

Ca întotdeauna în istorie, nedreptăţile s-au ţinut lanţ. Învinuiri, scenarii meschine, urmăriri şi delaţiuni preocupau pe mai-marii poporului şi ai sinagogii.

Imnograful a reţinut perfect atmosfera: Acum se întinge condeiul răspunsului de judecată de la judecătorii cei nedrepţi şi Iisus Se judecă şi Se osândeşte spre răstignire şi îm­preună pătimeşte făptura, vă­zând pe Domnul pe Cruce; Cel ce pătimeşti după firea Tru­pului pentru Mine, Bunule, Doam­ne, slavă Ţie.

Judecăţi omeneşti nedrepte şi orgolii ce aveau să fie înlăturate prin Învierea Celui fără început şi fără sfârşit.

Învierea Domnului a schimbat la propriu şi la figurat Ierusalimul, cu autorităţi şi sumedenie de persoane ostile Celui care venise ca lumea să aibă viaţă şi încă din belşug să aibă.

Aducându-ne aminte de îndelunga răbdare a Domnului, de umilinţele şi smerenia fără margini ce le-a avut, nu putem spune decât: Slavă îndelung-răbdării Tale Doamne, Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie!

Tristeţea aducerilor aminte de atunci şi din fiecare săp­tă­mână a Sfintelor Pătimiri se risipeşte odată cu salutul vestitor de biruinţă că Hristos a înviat.

În aceste zile de bucurie deplină auzim de multe ori cân­tându-se în biserică: „Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul, şi pământul, şi cele de­de­subt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos întru care S-a preaslăvit“.

Toate sunt pline de lumină. Nu este vorba doar de lu­mâ­nă­rile care pur şi simplu inundă planeta, ci mai ales de lumina din suflete adunată prin po­că­inţă şi mărturisire, rugăciuni, privegheri, me­di­taţii, fapte bune, între acestea aflându-se iertarea şi iubirea vrăjmaşilor. Dintre toate vir­tuţile pe care le-a amintit perioada Sfântului şi Marelui Post al Păresimilor, poate cel mai greu de împlinit este tocmai iertarea pe care trebuie s-o oferim altora.

De cele mai multe ori ră­mânem restanţieri, neîmplinitori ai poruncii Domnului: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, fa­ceţi bine celor ce vă fac rău şi ru­gaţi-vă pentru cei ce vă va­tămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din Ceruri“, şi uităm că Mân­tu­i­torul Iisus Hristos a murit pe Cruce iubindu-Şi vrăjmaşii şi rugându-Se pentru iertarea prigonitorilor.

Iertarea şi iubirea vrăj­ma­şilor sunt proprii oamenilor care se află aproape de Dum­nezeu prin viaţa şi trăirea lor, celor care nu mai privesc înapoi, celor care au puterea să treacă peste nimicnicii ome­neşti, orgolii şi lucruri mă­run­te. Dacă suntem realişti, trebuie să recunoaştem că orice virtute se împlineşte cu un anumit efort, de cele mai multe ori cu multă osteneală şi cu răbdare fără margini. Iertarea parcă-i cea mai grea. Mai ales când se realizează în mod de­plin, fără să mai rămână în suflet vreo umbră de răutate, oricât de mică ar fi ea.

Săptămâna care succedă sărbătorii Învierii Domnului este caracterizată de caracterul doxologic al slujbelor în comparaţie cu săptămâna care pre­cedă praznicul şi în care întâlnim mai ales rugăciunile şi cântările de pocăinţă. Dacă ascultăm cu atenţie alcătuirile li­turgice ale imnografilor, des­coperim bucuria lor exprimată ca bucurie a Bisericii întregi în aceste zile de negrăită prăz­nu­i­re. Se adaugă apoi şi cuvântul marelui Arhiepiscop al Con­stan­ti­nopolului alcătuit pentru Sfânta şi luminata Zi a slăvitei şi mântuitoarei Învieri: „De este cineva bine-credincios iubitor de Dumnezeu să se bucure de acest praznic frumos şi luminat. De este cineva slugă în­ţeleaptă, să intre, bucu­rân­du-se întru bucuria Domnului său...“

După cum spune dum­ne­ze­ies­­cul Ioan Gură de Aur, acum toţi îşi primesc răsplata, cei din ceasul întâi, cu plata cea dreap­tă, cei din ceasul al treilea cu mulţumire să prăznuiască, cei din ceasul al şaselea şi al nouă­lea, nicidecum îndoindu-se. Cei din ceasul al unsprezecelea, ne­te­mându-se din pricina în­târ­zi­e­rii, căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel de pe urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; şi pe cel de pe urmă mi­lu­ieş­te, şi pe cel dintâi mângâie; şi aceluia plăteşte, şi acestuia dă­ruieşte; şi faptele le pri­meşte, şi gândul îl ţine în sea­mă, şi lucrul îl preţuieşte, şi viaţa o laudă... Cuvintele inspiratului arhipăstor subliniază bunătatea Stăpânului faţă de toţi lucrătorii din via Sa, dar accentuează că unora le plă­teş­te (după dreptate, pentru mul­tă osteneală), iar altora dă­ru­ieşte (după nemăsurata Sa bu­nă­tate, fără să merite de fapt cei în cauză). Aici se arată, iară şi iară, negrăitele taine ale lui Dumnezeu şi marea Sa mi­los­ti­vire, care copleşeşte toată făp­tura.

Doar atât, că mulţi dintre noi nu venim către El nici în ceasul al unsprezecelea, nici în al doisprezecelea, preferând să rămânem departe, în lumea păcatului, în uitare de Dum­nezeu şi de noi înşine.

Sărbătoarea Învierii Dom­nului reînnoieşte în noi nădej­dea mântuirii şi bucuria comuniunii cu Cerul şi cu cei din preajmă. Trebuie să ne deschidem sufletul şi să-L primim pe Cel care a răsărit din mormânt iertare tuturor. În aceste zile nimeni nu trebuie să se tângu­ie pentru păcate. Domnul a bi­ru­it puterea morţii, a întune­ricului, a păcatului, a urii, a uitării, a pierzării.

Biruinţa Sa asupra morţii este şi biruinţa noastră. Avem încredinţarea că vom învia şi noi în ziua aceea şi vom fi îm­preună cu Domnul vieţii veş­ni­ce întru Împărăţia Sa.

Săptămâna Luminată a îm­prumutat numele şi strălucirea de la luminata şi sfânta Zi a Paş­tilor. În acest răstimp, atmosfera liturgică a Bisericii este icoană a negrăitelor frumuseţi pregătite celor care iu­besc Persoanele Preasfintei Tre­imi şi lumea Sfinţilor. Lu­mâ­nările de ceară curată, stră­lu­cirea veş­mintelor, podoabele bisericilor, cântările şi rugăciunile alcătuite cu duh doxologic de Sfinţii Părinţi şi imnografi creştini arată bucuria tuturor şi lumina adusă în lume de Biruitorul întunericului şi al morţii.

Niciodată în tot cursul anului liturgic bisericesc nu întâlnim mai multă nădejde de mân­tuire şi nu-L simţim pe Dumnezeu mai aproape de noi.

De la slujbe, cântări, ru­gă­ciuni obişnuite, gesturi şi până la salutul vestitor de biruinţă „Hristos a înviat“, toate măr­tu­ri­sesc că suntem martorii unei minuni negrăite, care a schimbat mersul istoriei şi a dat tuturor lucrurilor un sens profund.

Până şi slujba de înmormân­tare a creştinilor sau a clerici­lor în această perioadă conţine doar cântări de nădejde şi bucurie, cu încredinţarea că Cel ce a înviat din morţi ne va învia şi pe noi, cei căzuţi în multe păcate. Creştinii evlavioşi consideră moartea ca o zi de Paşti, adică o trecere de la pământ la cer, din stricăciune la ne­stri­că­ciune. Aceşti oameni nu se tem de moarte pentru că vor să fie împreună cu Hristos în veci.

Mântuitorul ne spune tutu­ror celor ce cred în Învierea Lui: Bucuraţi-vă! Nu vă temeţi! Eu am biruit moartea.