Sprijiniți pe rugăciune și post, nu ne vom poticni niciodată
Duminica a 4-a din Postul Mare (a Cuviosului Ioan Scărarul) Marcu 9, 17-32
În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi, oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Atunci Iisus, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a zguduit pe copil, iar acesta, căzând la pământ, se tăvălea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl copilului: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc, şi în apă ca să-l piardă. Dar, dacă poţi să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi, răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.
Duminica a 4-a a Sfântului Post pe de o parte aparține succesiunii șirului duminicilor Triodului ca zi a Învierii, comemorând faptele ce s-au făcut de către Domnul „pentru noi și pentru a noastră mântuire”, iar pe de altă parte, în această duminică facem pomenirea Sfântului Ioan Scărarul, care s-a arătat model viu al călăuzirii duhovnicești, „legiuitor al ascezei”, „rai al virtuților” și „icoană a înfrânării”.
În consens cu prăznuirea duminicii și cu semnificația Postului Mare ca arătare a iubirii lui Dumnezeu față de om și față de creație, pericopa evanghelică a acestei duminici ne vorbește despre vindecarea unui copil stăpânit de un „duh mut”. La fel ca lepra care macină trupul, posedarea demonică este un chip al morții spirituale. În relatarea Sfântului Evanghelist Matei, copilul este numit „lunatic” întrucât crizele se manifestau de regulă la lună plină. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că un duh necurat cauza acel rău copilului la vreme de lună plină, cu vicleșug, pentru ca oamenii să creadă că lucrurile lui Dumnezeu, adică luna, sunt pricina suferinței lor și astfel să-i întoarcă prin amăgire, cu cârtire împotriva Ziditorului lor şi prin răzvrătire ei să piardă darul şi iubirea dumnezeiască. Sfântul Evanghelist Marcu, raportându-se la consecinţele bolii, consemnează că acel copil era posedat de un „duh mut”, în timp ce Sfântul Evanghelist Luca, având în vedere starea morală a duhului, îl numeşte „duh necurat”.
La remarca tatălui îndurerat că ucenicii n-au putut să-l vindece, Domnul răspunde cu compasiune şi mâhnire: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?”
Venirea Celui făgăduit pune capăt relei pătimiri a omenirii
Există o zi când Dumnezeu vorbeşte omului aparte. Pentru aceasta El alege adesea ziua necazului, folosind astfel momentul de trezire maximă a simţurilor omeneşti. Această pogorâre milostivă este chiar smerirea pe care Dumnezeu o face din iubire pentru făptura mâinilor Sale; un mod iubitor de a reduce distanţa ontologică, altminteri de neacoperit, dintre El şi creaţie. Renunţarea de bunăvoie la slava şi măreţia Sa neajunsă este un mod de milostivă pogorâre şi de participare plină de compasiune la suferinţa creaţiei. Întreaga istorie a mântuirii abundă în mărturii ale suferinţei lui Dumnezeu alături de creaţia Sa. Când I-a părut rău că l-a făcut pe om şi drept urmare s-a hotărât să-l piardă sub apele potopului, se poate spune că Dumnezeu în nemărginita Sa milostivire a suferit. De asemenea, îndurarea divină a suferit când l-a izgonit pe Adam din Eden şi, pentru a nu-l trimite despuiat în frigul şi adversităţile istoriei, l-a înveşmântat cu haina protectoare făcută de mâinile Sale. Cuvintele Domnului „până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda” sunt o atenţionare pentru om că starea pătimitoare şi umilă de acum i se datorează în exclusivitate, dar şi făgăduinţa consolatoare că ea va lua sfârşit odată cu venirea Celui făgăduit. Venirea Dumnezeu-Omului pe pământ s-a făcut din iubire şi cu milostivire pentru izbăvirea omului şi înnoirea creaţiei. Iisus a venit pentru noi ca să vestească săracilor, să vindece pe cei zdrobiţi cu inima, să propovăduiască robilor dezrobirea şi celor orbi vederea, să slobozească pe cei apăsaţi şi să vestească anul eliberării plăcut Domnului (Luca 4, 18).
Distrugerea este modul celui rău de a lua în stăpânire lucrurile
Pătimirea rea a copilului este descrisă de tatăl lui care trăieşte cu toate simţurile şi cu întreg cugetul său drama în care copilul este stăpânit de un duh mut: cum se îndrăceşte, cum cade în foc şi apă, cum duhul rău îl trânteşte la pământ, cum răcneşte şi e scuturat cu putere, cum face spume la gură, cum scrâşneşte din dinţi şi rămâne ţeapăn şi cum duhul cu anevoie se depărtează de la el doar după ce l-a zdrobit de tot.
Duhul cel întunecat şi rău vrea să nimicească totul dacă i s-ar îngădui. Pentru că a căzut din iubire şi din adevăr şi s-a împietrit în ură şi minciună nu are acces la taina creaţiei. Pentru că nu-i este dat să creeze viaţa şi pentru că această neputinţă îl ţine legat într-o perpetuă stare de răzvrătire, puterea lui de acţiune se subordonează exclusiv distrugerii. Nefiind stăpân pe tainele facerii, lucrarea lui se va desfăşura totdeauna în sens invers, în cel al desfacerii şi distrugerii, al suferinţei şi al morții. Nesăţios şi fără măsură, împietrit şi fără milă, întunecat şi rău, el nimiceşte tot ce ajunge sub stăpânirea sa. Distrugerea este modul lui de a lua în stăpânire lucrurile. El urmăreşte să provoace stupoare şi derută care lasă omul perplex şi fără replică şi din care nu se mai naşte nici un gând pentru ziua de mâine, ci doar nesiguranţa şi spaima zădărniciei şi a pustiului.
Pe temeiul Revelației dumnezeieşti, Sfinţii Părinţi ne învaţă că binele are realitate ontologică absolută; că a fost un timp în care răul nu a existat şi va fi un timp în care el nu va mai fi. Nu a fost însă un timp în care virtutea să nu fi existat şi nici nu va fi un timp în care aceasta să nu mai fie. În ceea ce priveşte consistenţa şi ordinea, răul este ulterior şi secundar în creaţie. El apare prin pervertirea unei fiinţări, în sine bună, şi va dăinui atât timp cât va dura această pervertire. Din neştiinţă şi din uitare, din lipsă de măsură, din uzurpare şi abuz se nasc patimile şi suferinţa. Nu există nimic creat de Dumnezeu care să fie rău în sine. Răul ajunge la noi prin întrebuinţarea puterilor naturale în mod contrar firii şi raţiunii ei, de aceea Domnul dezleagă pe cel ferecat. El nu nimiceşte lucrurile, căci este Creatorul lor, ci, dezlegând patimile, slobozeşte făptura din lanţurile care o ţin legată în neputinţă şi boală. Este o certitudine că Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, a venit pentru noi. Acesta este timpul milostivirii, al harului şi al adevărului.
Dumnezeu răspunde strigătului care cere îndurare
Potrivit Revelaţiei dumnezeieşti, Dumnezeu ni Se descoperă ca Cel Ce este cu adevărat „Părintele îndurărilor” (2 Cor. 1, 3). Prin Evanghelia Sa Mântuitorul Iisus Hristos ne-a descoperit acest chip al îndurării divine: „poporul care stătea în întuneric a văzut lumina şi celor ce şedeau în latura şi-n umbra morţii, lumină le-a răsărit” (Mt. 4, 16). Păcătoşilor şi celor marginalizaţi, Iisus le vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu. Cei care bucură inima lui Dumnezeu nu sunt cei ce se consideră pe ei drepţi ca fariseul, ci păcătoşii care se pocăiesc asemenea vameşului, asemănaţi cu oaia şi drahma pierdute şi aflate (Lc. 15, 7-10). Tatăl iubitor aşteaptă întoarcerea fiului risipitor, iar când îl vede de departe este cuprins de milă şi aleargă în întâmpinarea lui (Lc. 15, 20). Dumnezeu a aşteptat îndelung şi încă mai aşteaptă cu răbdare întoarcerea lui Israel, care întocmai ca smochinul din Evanghelie întârzie să rodească (Lc. 13, 6-9).
Iisus Hristos, „Marele Preot îndurător”, venind să înfăptuiască planul divin de mântuire a omului şi de înnoire a lumii, a primit „să se facă asemenea fraţilor întru toate” şi să experimenteze condiţia omului sub păcat şi în moarte: „El a luat durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat... El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre... şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Is. 53, 4-5). În actele Sale ni se descoperă îndurarea divină. Preferaţii lui Iisus sunt săracii (Lc. 4, 18), iar păcătoşii află în El un prieten care nu se teme să stea la masă cu ei. Această îndurare Iisus o arată mulţimilor (Mt. 9, 36), dar şi femeii văduve care-şi ducea singurul fiu ca să-l îngroape (Lc. 7, 13) ori tatălui din Evanghelia de astăzi. Iisus arată o bunăvoinţă deosebită faţă de femei, copii şi străini, astfel universalismul evanghelic este dus la desăvârşire şi „toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu” (Lc. 3, 6). Fiind milostiv faţă de toţi, cei ce au trebuinţă de ajutorul lui Dumnezeu cu toţii îi strigă „Doamne, miluieşte-ne”.
Dumnezeu fiind iubire ne cere şi nouă să ne iubim unii pe alţii: „Poruncă nouă dau vouă, să vă iubiţi unul pe altul... întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (In. 13, 34-35). Iubirea de Dumnezeu a creştinului este iubirea de Hristos (1 In. 2, 23), iar iubirea de aproapele este iubirea de Hristos în aproapele. Desăvârşirea pe care Iisus o cere ucenicilor săi (Mt. 5, 48) constă în datoria acestora de a fi îndurători „după cum şi Tatăl vostru este milostiv” (Lc. 6, 36). Aceasta este o condiţie esenţială pentru a intra în Împărăţia cerurilor şi Iisus a vestit-o invocându-l pe profetul Osea: „milă voiesc, iar nu jertfă, că n-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Mt. 9, 13). Această iubire nu este o lucrare a firii, ci ea izvorăşte din harul dumnezeiesc necreat, împărtăşit de Duhul Sfânt în temeiul jertfei Mântuitorului Iisus Hristos. Ea trebuie să ne facă la fel cu bunul samarinean (Lc. 10, 30-37), adică aproapele rănitului pe care-l întâlnim în drumul nostru şi plini de îndurare şi bunăvoinţă faţă de cei ce ne-au greşit (Mt. 18, 23-35), căci şi Dumnezeu a fost îndurător cu noi. La a doua venire a Domnului şi la sfârşitul veacurilor vom fi judecaţi după milostivirea pe care am arătat-o prin aceşti fraţi ai noştri mai mici faţă de Însuşi Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos (Mt. 25, 31-46). Sfântul Evanghelist Ioan ne asigură că iubirea lui Dumnezeu nu rămâne decât în cei care practică milostivirea şi care iubesc „cu fapta şi cu adevărul” (I In. 3, 17-18).
Postul și rugăciunea, armele de care demonii se tem
Luminaţi de minune şi vrând să se izbăvească de nedumerire, ucenicii prind curaj şi-L întreabă pe Domnul: „Dar noi de ce n-am putut să-l scoatem?” Răspunsul Domnului e: „Acest neam cu nimic nu poate fi scos decât cu rugăciune şi cu post”. Dezlegarea nedumeririi nu conduce la om, ci la purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Desigur, ucenicii posteau şi se rugau şi aveau harul lucrător primit de la Domnul, prin care izgoneau duhurile necurate (Mt. 10, 8; Lc. 10, 17), dar înadins Mântuitorul a iconomisit să se întâmple lucrurile astfel pentru a ne învăţa cât de temute şi de puternice sunt postul şi rugăciunea împotriva demonilor şi ne pune astfel înainte arme puternice în lupta duhovnicească.
Din Revelaţie cunoaştem că am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu cu porunca de a realiza în har asemănarea frumuseţii divine, având mintea şi inima necontenit îndreptate spre Dumnezeu, izvorul a toată fericirea şi dăruirea cea bună (Geneză 1, 26-27). Şi tocmai aici ne războieşte vrăjmaşul ca să ne abată mintea în jos şi să ne lege inima de cele pământeşti. Pentru a ne izbăvi de această cursă, Mântuitorul porunceşte rugăciunea. Cu rugăciunea străjuim mintea de gândurile rele şi întunecate pe care ea le alungă şi le risipeşte ca fumul, iar pe cele bune şi ziditoare le întăreşte. În cuvinte de o adâncă simţire, Sfântul Ioan Scărarul zice că „rugăciunea este însoţirea şi unirea omului cu Dumnezeu, ea este susţinătoarea lumii, împăcarea cu Dumnezeu, maică şi apoi fiică a lacrimilor, curăţirea păcatelor, pod care ne trece peste marea ispitelor, zid de apărare împotriva necazurilor vieţii, nimicitoare a războaielor pe care ni le fac demonii, lucrare a îngerilor, hrană tuturor celor fără de trup, bucuria fericiţilor în viaţa viitoare, lucrare fără de margini, izvor al virtuţilor, pricinuitoare a darurilor cereşti, sporire nevăzută, hrană a sufletului, luminare a minţii, secure ce doboară pomul deznădejdii, doveditoare a nădejdii, izgonitoare a întristării, bogăţie a monahilor, comoară a sihaştrilor, împuţinare a mâniei, oglindă în care vedem progresul ce-l realizăm în virtute, arătare a măsurilor cu care ne măsoară Dumnezeu și cu care trebuie să ne măsurăm şi noi aproapele, semn care arată starea în care se află sufletul, vestitoare celor ce vor să fie, indiciu al măririi ce se va dobândi în rai. Celui ce se roagă cu adevărat, rugăciunea îi este tribunal, dreptar și scaun de judecată al Domnului, înaintea judecăţii viitoare”.
„Să-L ai pe Domnul dascăl al rugăciunii tale...”
Cât priveşte modul rugăciunii, Sfântul Ioan ne învaţă că, „mergând să ne înfăţişăm înaintea Împăratului şi Dumnezeului şi să stăm de vorbă cu El, să nu o facem fără pregătire, ci totdeauna trebuie să începem rugăciunea cu o sinceră mulţumire, iar în al doilea rând să ne mărturisim păcatele şi să ne zdrobim sufletele întru părerea de rău şi abia pe urmă să facem cunoscută cererea noastră Împăratului a toate. (…) Chiar de-ai urcat întreaga scară a virtuţilor, totuşi roagă-te pentru iertarea păcatelor, auzind că Pavel, referindu-se la păcătoşi, striga: «dintre care cel dintâi sunt eu». (...) Fii cu bărbăţie în toate împrejurările şi vei avea pe Dumnezeu dascăl al rugăciunii tale… El este Cel care-l învaţă pe om cunoştinţa, dă rugăciune celui care se roagă şi binecuvântează anii celor drepţi” (Scara XXVIII).
„Postul, născător al cumpătării”
După Părinţii duhovniceşti, focul şi apa în care duhul cel rău îl aruncă pe tânăr închipuie pofta şi iuţimea, puteri dăruite pe pământ omului ca prin ele să dorească şi să tindă de-a pururi spre Dumnezeu. Păcătuind, omul a pervertit aceste puteri ale sufletului îndreptând pofta spre pământ şi iuţimea prefăcând-o în mânie oarbă faţă de aproapele, ca prin ele să ne ducă spre pieire veşnică. Prin post şi înfrânare se iau poftei şi iuţimii materia cu care ele se hrănesc pătimaş. Sfântul Vasile cel Mare zice că „postul îndepărtează ispitele, îndeamnă spre evlavie, este însoţitor al înfrânării şi născător al cumpătării” (Omilia I, Despre post). Arătând roadele postului, părintele Petroniu de la Prodromu zice: „Prin înfrânare scade grija de multe şi creşte grija de mântuire; trupul se veştejeşte, dar se limpezeşte mintea şi se înalţă mai uşor spre Dumnezeu. Cine nu ştie cât de anevoie este să te rogi când ești sătul! Apoi se curăţă inima fără de care nu vom putea vedea pe Dumnezeu. Iar prin înfrânarea de la mărirea deşartă creşte smerenia care înalţă spre Dumnezeu. Întorcându-se pofta pe calea sa firească, spre cele de sus se întoarce totodată și iuţimea spre dragostea de aproapele şi în felul acesta diavolul nu mai are putere asupra noastră”.
Prin minunea vindecării copilului demonizat Sfânta Evanghelie ne învaţă cât de mare este mila şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de noi, ca şi faptul că, pentru noi, iubirea de aproapele înseamnă iubirea de Hristos Mântuitorul în aproapele nostru. Iar prin răspunsul dat Sfinților Apostoli, Mântuitorul ne învaţă cât de mare este puterea rugăciunii unite cu postul. Şi pentru că vrăjmașul se luptă cu noi nu doar acum, ci de-a lungul întregii noastre vieţi, și noi trebuie ca în toată vremea să ne întărim cu postul şi cu rugăciunea căci, după cuvintele Sfântului Ioan Scărarul: „cine se sprijină necontenit pe toiagul rugăciunii şi al postului nu se va poticni niciodată”.