Stăruinţa în rugăciune face minuni
Evanghelia duminicii a XVII-a după Rusalii (a cananeencei) Matei 15, 21-28
21. Şi ieşind de acolo (Iisus, n.r.), a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului.
22. Şi iată o femeie cananeeancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon.
23. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră.
24. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel.
25. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă.
26. El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor.
27. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.
28. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.
Potrivit învăţăturii Bisericii, ştim că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Om să mântuiască întreg neamul omenesc. Nu a fost uşor pentru comunităţile creştine din primii ani ai Bisericii să înţeleagă acest lucru. Şi cu atât mai puţin pentru evreii în mijlocul cărora Mântuitorul şi-a desfăşurat activitatea şi pentru ucenicii săi care proveneau din rândul acestui popor şi aveau, oricum, aceeaşi mentalitate ca şi concetăţenii lor cu privire la raporturile poporului evreu cu neevreii. Existau susceptibilităţi constituite de-a lungul secolelor şi, de ce nu, datorită tipului de religie şi de cultură ale poporului evreu în comparaţie cu religiile şi diversele culturi vecine.
Străinii, precum câinii
Refuzul micului popor evreu de a fi asimilat de marile culturi vecine (egipteană, asiro-babiloniană, siriacă, greco-romană), de multe ori i-a adus acestuia mari nenorociri. Şi totuşi, tocmai pentru că avea o misiune de îndeplinit în istorie, cu mari sacrificii, acest popor şi-a păstrat specificitatea culturii sale dată de credinţa într-un singur Dumnezeu. De aici şi atitudinea evreilor faţă de popoarele idolatre din jur sau faţă de cei pe care condiţiile socio-politice şi istorice i-au dus să locuiască printre evrei. În ciuda faptului că evreii au fost mai tot timpul stăpâniţi de străini, ei nu au trăit niciodată sentimentul inferiorităţii faţă de cei care, de cele mai multe ori, i-au dominat din punct de vedere politic şi militar. Ei aveau un real sentiment de superioritate, dat tocmai de faptul că nu erau politeişti, că aveau Legea dată de Iahve Însuşi, într-un context foarte precis, prin personalităţi bine cunoscute în istorie şi în împrejurări istorice de necontestat, care excludeau orice mitologie şi orice liberalism cu privire la ceea ce Dumnezeul lor, Dumnezeul cel adevărat, cerea de la ei. Aşa se explică de ce evreii erau foarte naţionalişti, până într-atât încât faţă de străini aveau uneori denumiri de-a dreptul peiorative.
Una dintre denumirile pe care evreii le dădeau neevreilor, mai ales, greco-romanilor, era aceea de „câine”. La evrei câinele era socotit animalul cel mai de necinste, pentru că mănâncă orice. Or, elinii cărora nu le punea nimeni vreo oprelişte într-ale mâncării, erau precum câinii. Străinii care trăiau printre evrei sau în imediata lor apropiere cunoşteau atitudinea evreilor faţă de ei, încât de multe ori nu o mai considerau motiv de conflict.
„A venit ceasul ca să fie proslăvit Fiul Omului”
Conştient de toate acestea, Mântuitorul Hristos a menajat susceptibilităţile conaţionalilor săi cu privire la străini. Nu avem informaţii din care să reiasă că Mântuitorul ar fi avut neplăceri din partea străinilor care împărţeau acelaşi areal geografic şi politic cu evreii. În mod surprinzător, din puţinele informaţii date de Evanghelii privind întâlnirile Mântuitorului cu neevreii, îl vedem pe Iisus uimit de calitatea credinţei acestora, ajungând să-i prevină pe iudei că „mulţi vor veni de la Apus şi de la Răsărit şi vor sta la masă cu Avraam, şi cu Isaac, şi cu Iacov în împărăţia cerurilor, iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară” (Mt. 8, 11-12; Lc. 13, 29). Ba, mai mult, când, înainte de pătimirile sale, prin Filip şi Andrei, Mântuitorului i se aduce la cunoştinţă că nişte greci ar vrea să-l vadă (parcă aştepta aceasta), va spune: „A venit ceasul ca să fie proslăvit Fiul Omului” (Ioan 12, 23), sugerându-ne ideea că momentul în care păgânătatea, reprezentată de grupul celor care voiau să-l cunoască pe Iisus, şi-a arătat dorinţa să-l cunoască pe Hristos, era acela în care Fiul lui Dumnezeu, făcut Om, putea să lase desfăşurarea evenimentelor în sensul sacrificiului său suprem pentru mântuirea întregii omeniri. Momentul sosise. Interesul grupului de elini care voiau să-l cunoască pe Hristos constituie timpul potrivit în care păgânătatea îşi dădea în mod liber acordul pentru ca lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu să se împlinească şi în rândurile sale.
Era un momentul care amintea de acel „fiat” al Sfintei Fecioare, prin care aceasta accepta să devină Mama după omenitate a Fiului lui Dumnezeu. După cum Mântuitorul Hristos nu a siluit în nici un fel libertatea evreilor de a-l primi, nu a siluit-o nici pe a păgânilor. Aceştia auziseră despre El şi, iată, voiau să-l cunoască. Evangheliile nu ne spun dacă grupul de greci s-a întâlnit atunci cu Iisus. Aceia şi toată păgânătatea se vor întâlni mai târziu cu acelaşi Iisus, dar proslăvit. Oricum, momentul de interes al grecilor pentru Hristos înaintea pătimirilor acestuia este de reţinut.
Tirul şi Sidonul
Înaintea acestei mari întâlniri a lui Iisus cu păgânătatea avem momentele care sugerează marea întâlnire şi interesul păgânilor pentru Hristos. Unul din aceste momente este, iată, întâlnirea lui Iisus cu femeia cananeeancă. Se întâmpla după ce Irod Antipa îl executase pe Sfântul Ioan Botezătorul. Ştim că, după ce a aflat de execuţia lui Ioan Botezătorul, Mântuitorul a căutat să-l evite pe Irod Antipa pentru o perioadă de timp, plecând în ţinuturile stăpânite de Filip, fratele acestuia. Ieşirea din hotarele Galileii şi mergerea în ţinutul Tirului şi al Sidonului făceau parte din măsurile de precauţie pe care Mântuitorul şi le luase spre a evita riscul de a fi prins de Irod, care se aliase cu fariseii (cf. Mt. 14; Mc. 3, 6; Lc. 13).
În prima parte a capitolului, evanghelistul ne relatează o discuţie foarte dură a Mântuitorului cu fariseii. Existau, prin urmare, toate şansele ca aceştia să profite de bunele relaţii cu Irod spre a-l da morţii şi pe Iisus, care-i deranja mai mult decât i-ar fi deranjat Ioan. Ţinutul Tirului şi al Sidonului nu se găsea sub jurisdicţia lui Irod, ci făcea parte din provincia Siria. Acolo putea să rămână în siguranţă, pentru o vreme. De aceea a mers acolo.
Tirul şi Sidonul au fost vechi oraşe feniciene, celebre în antichitate pentru construcţiile de corăbii şi pentru navigatorii lor. Corăbiile feniciene, la un moment dat, deţineau controlul comerţului din Mediterana (ajungând până în Spania), unde au înfiinţat mai multe colonii, dintre care Cartagina a fost cea mai vestită. Alexandru cel Mare a cucerit aceste oraşe, în care s-a ajuns ca protipendada să fie formată din greci, încât limba greacă a devenit limba oficială. Precum celelalte popoare antice, evreii au avut raporturi deosebite cu Tirul şi Sidonul. Solomon, spre exemplu, pentru corăbiile sale a adus ofiţeri din Tir (I Regi 9-10), regele Ahab s-a căsătorit cu Izabela, prinţesă din Sidon (I Regi 16 şi urm.; II Regi 9 şi urm.), iar proorocul Ilie a făcut mai multe minuni în casa văduvei din Sarepta Sidonului (I Regi 17-19) înviindu-i chiar fiul.
„Mare este credinţa ta, facă-ţi-se ţie după cum voieşti”
Evanghelistul Matei ne relatează că, văzându-l pe Iisus, o femeie cananeeancă a ieşit din ţinutul acela şi a început să-l roage strigând: „Ai milă de mine, Fiul lui David, fiica mea este rău chinuită de un demon!” (Mt. 15, 22). Femeia i s-a adresat Mântuitorului cu cuvintele „Fiul lui David”, recunoscând în el pe cel aşteptat chiar de către evrei. Mântuitorul se găsea în situaţia, pe de o parte, de a sta de vorbă cu o femeie străină şi singură, ceea ce Legea lui Moise interzicea, iar pe de altă parte, să dea curs rugăminţii unei femei păgâne, ceea ce el Însuşi interzisese ucenicilor atunci cînd îi trimisese la propovăduire (Mt. 10, 5). Era o dilemă care trebuia rezolvată de-aşa manieră, încât să nu rămână nimeni care să nu fi avut parte de prezenţa sa binefăcătoare. Ca Dumnezeu, Iisus cunoştea cu siguranţă credinţa femeii, dar şi sufletele ucenicilor săi.
Poate că ieşise din hotarele Galileii tocmai pentru a o întâlni pe acea femeie, care, iată, ieşea din hotarele păgânătăţii ei spre a descoperi în Iisus pe Fiul lui David, Mesia mult aşteptat. Cu înţelepciunea sa dumnezeiască, Mântuitorul va conduce situaţia creată în aşa fel, încât ucenicii vor trece peste rezervele evreilor faţă de păgâni şi vor mijloci ei înşişi pe lângă Iisus, ca acesta să dea curs rugăminţii femeii.
Mântuitorul amână împlinirea rugăminţii femeii, mai întâi refuzând să-i răspundă, apoi, făcând-o să înţeleagă faptul că era trimis numai către poporul evreu, pentru „fiii împărăţiei”, nu pentru „câini”, după cum numeau evreii pe elini. Probabil că Mântuitorul a folosit această denumire dispreţuitoare tocmai pentru a testa ucenicii dacă, la rândul lor, puteau să iasă şi ei din limitele gândirii iudaice înguste, dacă ei înşişi înţelegeau ce înseamnă dragostea de aproapele.
Femeia cunoştea cu siguranţă câtă „consideraţie” aveau evreii faţă de păgâni, de aceea nu a considerat jignire răspunsul lui Iisus. Nu s-a inhibat în faţa acestui răspuns şi n-a dat înapoi. Ea credea în El şi insista ca acesta să se mani-feste ca Dumnezeu, egal în iubire pentru toţi. De aceea i-a răspuns Mântuitorului cu multă înţelepciune: „Da, Doamne, dar şi câinii se hrănesc cu fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”.
Biata femeie avea nevoie de o fărâmitură de dragoste în marea-i suferinţă. Insistenţa cuminte a femeii a pus în evidenţă virtutea acesteia, pe care Hristos cu siguranţă o ştia. Mântuitorul a acţionat cu o aparentă indiferenţă, stimulând oarecum pe femeia cananeeancă să-şi arate dragostea de mamă, să-şi arate credinţa în el şi „pentru că nu voia să rămână ascunsă virtutea acestei femei”, aşa cum avea să spună mai târziu Sf. Ioan Hrisostom. Vorbind cu femeia, Hristos lucra tainic în inimile ucenicilor săi, care, în apropierea lui Iisus au înţeles că femeia merita fărâmitura de dragoste care să-i scape fiica de suferinţă. Numai un părinte poate în-ţelege suferinţa altui părinte pentru fiul bolnav, numai având inimă de părinţi ucenicii au mijlocit la Iisus pentru biata femeie. Pentru că Dumnezeu este Părintele tuturor celor care vin la el cu con-ştiinţa de fii, ca Fiu al lui Dumnezeu, Iisus va spune cananeencei: „femeie, mare este credinţa ta, facă-ţi-se ţie după cum voieşti” (Mt. 15, 28), iar evanghelistul va confirma că, chiar în ceasul acela, fiica ei s-a tămăduit.
Suntem datori cu respect faţă de oricine
Din textul Evangheliei acestei duminici învăţăm mai multe lucruri, dintre care vom menţiona câteva mai jos.
Iisus Hristos este Mântuitorul tuturor oamenilor, evrei şi neevrei, şi pe toţi îi iubeşte în mod egal. De efectele prezenţei sale şi de darurile lui mântuitoare au parte toţi care se apropie de el, recunoscându-l drept ceea ce este şi, aşa cum au făcut-o ucenicii, aşa cum a dovedit-o femeia cananeeancă, recunoscând în el pe Mesia, Fiul lui David. Femeia neevreică şi ucenicii evrei s-au întâlnit unii cu alţii în modul în care l-au cunoscut şi recunoscut pe Hristos. Nu te poţi împărtăşi de consecinţele lucrării mântuitoare ale lui Hristos venind spre el neştiind cine este sau refuzând să-l accepţi drept ceea ce Iisus este, Fiu al lui Dumnezeu, făcut Om pentru a noastră mântuire. Dacă, în zilele noastre, mulţi nu au parte întrutotul de ceea ce ar putea primi de la Hristos-Dumnezeu, este pentru că se apropie de el, crezând că Hristos este altceva decât ceea ce de fapt este sau vrând ca el să fie altceva decât Îl prezintă Biserica de două mii de ani încoace că este. În lumea secularizată de azi, mulţi vor ca Hristos să fie un simplu om. De la un simplu om nu poţi primi decât ceea ce ţi-ar putea da un simplu om, chiar atunci când are bunăvoinţă.
Din Evanghelia de azi învăţăm că suntem datori cu respect faţă de oricine, cunoscut sau necunoscut, de un neam cu noi sau de alt neam. Învăţăm că răspunsul favorabil rugăciunii presupune virtute, presupune răbdare şi stăruinţă în rugăciune. Învăţăm în egală măsură că oamenii aleşi (sfinţii) pot mijloci la Dumnezeu pentru noi, cum au făcut ucenicii Mântuitorului pentru femeia cananeeancă. Este posibilă şi necesară mijlocirea sfinţilor pentru noi, dar, pentru siguranţa împlinirii rugăciunilor noastre, mijlocirea sfinţilor trebuie însoţită şi de stăruinţa noastră. Ucenicii Mântuitorului şi fe-meia cananeeancă ne stau exemple în acest sens. Prin urmare, să-i urmăm întru toate: în credinţă, în rugăciune, în stăruinţă, în compasiune şi-n dragoste, dar mai ales, în respectul corespunzător faţă de Cel căruia I te rogi.