Stilizarea geometrică în pictura bizantină

Stilizarea geometrică, abstractizarea, desprinderea de realism au caracterizat arta bizantină, odată cu respingerea senzualităţii clasice. Exprimarea esenţei imuabile a unui fenomen devenise ideal artistic. Astfel, matematica şi arta merg, până la un punct, pe un drum comun, acela al unei asceze, al îndepărtării aspectelor schimbătoare ale fenomenelor, al eliminării varietăţii haotice a lumii reale.

Icoanele şi mozaicurile aveau un fond de aur abstract, al cărui rol era de a izola de viaţa reală imaginea reprezentată, înlocuind astfel spaţiul tridimensional. Liniile abstracte dominau imaginea, corpurile erau pictate redând ascetismul practicat de sfinţi, cutele veşmintelor erau rigide, copacii reprezentaţi în forme stilizate, geometrice, iar dealurile şi munţii păreau cristale. Cu toate acestea, abstractul nu s-a impus în Bizanţ ca unică modalitate artistică, în centrul preocupărilor pictorilor rămânând figura umană. Baza teoretică a acestei noi concepţii despre lume este doctrina întrupării Cuvântului. Creştinismul a asimilat limbajul artistic al antichităţii târzii, care folosea stilizarea geometrică, abstractizarea, desprinderea de realism, rigiditatea formelor, reducerea spaţiului la suprafeţe. Clasicismul târziu ridica la rangul de principiu artistic ruperea echilibrului dintre suflet şi corp. În portretele din acea perioadă există un conflict între sufletul care tinde spre lumea suprasensibilă şi corpul care pare că împiedică ascensiunea. Idealurile acestei arte, străine senzualismului clasic, duc la tendinţa geometrizării excesive. În primele patru secole, motivele ornamentale geometrice au predominat în arta creştină a Orientului, în timp ce în arta Romei se afirmaseră imaginile antropomorfice. În Orient se foloseau pentru decorarea bisericilor motive ornamentale, cruci şi peisaje cu scene de vânătoare şi pescuit. Dintr-o scrisoare a lui Nil Sinaitul (aprox. 400) se poate deduce că picturi ce reprezentau animale şi plante împodobeau adesea pereţii lăcaşurilor sacre. Acest lucru era caracteristic pentru bisericile din Armenia, din Siria orientală şi din Mesopotamia, unde imaginea antropomorfă nu a avut o mare importanţă. Secolele V, VI au adus schimbări majore. Scene importante din ciclul evanghelic şi imagini simbolice importante au luat locul sistemului decorativ. În toate s-a prefigurat tendinţa de simplificare, a conciziei expunerii şi a geometrizării severe. Abstractizarea exprimă idealurile transcendente ale creştinismului oriental. Icoana a devenit element inalienabil de cult începând cu a doua jumătate a secolului al VI-lea. Canonul 82 stabilit de Sinodul din Constantinopol (692) afirma că pentru reprezentarea lui Hristos trebuie folosite trăsăturile umane „ca prin aceasta să se poată desluşi cât de neţărmurită a fost umilirea lui Dumnezeu-Cuvântul şi să se amintească viaţa Lui pământească, patimile şi moartea Lui, mântuirea pe care a adus-o El lumii“. Respingerea artei antropomorfe, timp de câteva secole, s-a datorat necesităţii de a se îndepărta de senzualismul antic, a căutării unui mod propriu de exprimare a ideilor creştine. Noile idealuri spirituale aveau nevoie de mijloace noi de expresie. Concepţia creştină asupra lumii a impus schimbări mojore în artă, care va fi caracterizată prin înăbuşirea a tot ceea ce este material pentru a ajunge la un maxim de spiritualizare. Triumful spiritului a adus un sentiment de seninătate care contrastează cu conflictul dureros, manifestat în operele clasicismului târziu, conflict între suflet şi trup. De acum figura umană va fi reprezentată subliniindu-se elemenul spiritual. Este momentul în care arta abstractă este împinsă pe un al doilea plan. Dematerializarea, chenoza, geometrizarea sunt urmate de o umplere cu harul transfigurator, care îndumnezeieşte făptura lui Dumnezeu, ce încearcă, în timp, o tensiune, în căutarea divinului din el şi lume. Rigiditatea geometrică nu implică şi o rigiditate spirituală, ci dimpotrivă, presupune o foarte aleasă bucurie: bucuria de a rămâne nemişcat în Dumnezeu. Staticitatea imaginii, lipsa de tensiune presupun liniştea întru Domnul. Sfinţii sunt reprezentaţi în icoane contemplând divinitatea cu simţurile adormite, într-o ascetică impasibilitate, dar având darurile Duhului Sfânt: bucuria, dragostea. Dacă geometria este un mod de avedea lumea, în ceea ce are ea esenţial, dezbrăcând-o de aspectele ei schimbătoare, arta creştină presupune mai mult decât severa ei geometrizare: presupune triumful idealului ei spiritual.