Strălucirea slujbelor este dedicată lui Hristos

A fi bucureştean şi a fi credincios în aceste zile de sfârşit de octombrie înseamnă în primul rând a participa la multele şi frumoasele slujbe ce se săvârşesc pe Dealul Patriarhiei în cinstea Cuviosului Dimitrie cel Nou care veghează asupra oraşului acestuia. Raţiunea ar putea spune că din moment ce ai venit, te-ai rugat, te-ai închinat o dată, fie şi de departe - pentru că nu toţi facem jertfa aşteptării la imensul rând - atunci ţi-ai făcut datoria. Dar inima îţi spune să mai stai un pic şi să revii şi în ziua următoare, căci nu te întâlneşti mereu cu aceste slujbe atât de frumoase.

Parcă niciodată nu ai atâta familiaritate cu Sfântul din Deal ca acum, când Vecerniile şi Privegherile luminează nopţile răcoroase de toamnă, parcă niciodată Liturghia nu îţi aduce atâta mulţumire ca acum. Fastul anumitor momente din ritualurile prilejuite de scoaterea moaştelor din catedrală, de procesiunile organizate cu mulţime de diaconi şi preoţi, întâlnirile dintre raclele cu sfintele odoare din Catedrala patriarhală cu acelea ale sfântului - mereu altul - aduse din alte părţi ale lumii ortodoxe -, toate încântă simţirile noastre, făcându-ne trăirea cu adevărat sărbătorească. Despre semnificaţia anumitor tradiţii şi ritualuri ce se petrec sub ochii noştri în aceste zile, ne-a vorbit pr. arhim. Timotei Aioanei, marele eclesiarh al Catedralei patriarhale din Bucureşti. De când este la Catedrala patriarhală tradiţia ca la sărbătoarea Sfântului Dimitrie cel Nou să fie scoase moaştele sale afară, în baldachin? Scoaterea din catedrală a sfintelor moaşte şi ducerea în baldachinul sfinţilor sunt legate de marile sărbători, mai ales la cele două hramuri, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi Sfântul Cuvios Dimitrie, dar şi la alte evenimente deosebite: în timpul unor rugăciuni speciale sau al unor litanii pentru ploaie, ori de încetare a anumitor epidemii, cum a fost în vremea "ciumei lui Caragea" cunoscută în istoria capitalei. De asemenea, se mai scot afară şi la întronizarea patriarhului. Este o măsură de ordin practic, întrucât mulţimea care participă la astfel de evenimente nu are acces în catedrală. Trebuie să mai amintim că sărbătoarea Cuviosului Dimitrie cel Nou a fost mai restrânsă la început, mai ales până la generalizarea cultului său, în 1955, iar după 1990, au început să fie oficiate slujbe în afara catedralei, însoţite şi de scoaterea în procesiune a sfintelor sale moaşte. Aceste procesiuni aveau loc în comunism doar în jurul catedralei şi uneori până la Biserica "Sfântul Spiridon"-Nou, paraclis patriarhal. Aş aminti şi de faptul că în 1989 conducerea de atunci a ţării a încercat să-l umilească pe Cuviosul Dimitrie cel Nou aşa cum nici măcar turcii, care aveau altă credinţă, nu făcuseră în vechime. Comuniştii au considerat că sărbătoarea Sfântului Dimitrie nu se poate desfăşura pe Dealul Patriarhiei şi au mutat-o la biserica de alături, "Sfântul Nicolae"- Vlădica, însă Sfântul Dimitrie, altfel discret şi smerit, n-a îngăduit aşa ceva. A fost ultima lui sărbătoare pe care au încercat cei aflaţi la putere atunci s-o umilească. Care este rânduiala acestei procesiuni de scoatere a moaştelor din catedrală? De regulă, dimineaţa, înainte de a fi scoasă racla cu moaşte se rosteşte parţial sau în întregime Acatistul Sfântului Cuvios Dimitrie, se înconjoară catedrala şi se fac îndătinatele opriri, cum este tradiţia şi la Prohodul Mântuitorului. Astfel, se rostesc ectenii pentru patriarhul ţării, pentru ierarhii care sunt de faţă, pentru întreg poporul român, pentru fericiţii ctitori ai catedralei şi pentru cei ce odihnesc în acest loc şi pretutindeni. Ne rugăm şi pentru mila, viaţa, pacea, sănătatea şi mântuirea celor prezenţi. În seara în care moaştele sunt readuse în sfântul lăcaş, se oficiază Paraclisul Cuviosului Dimitrie. Înainte de a intra în catedrală ne rugăm ca Dumnezeu să păzească "de boli, de potop, de foc, de sabie şi de războiul cel dintre noi" pe toţi cei care locuiesc în acest oraş şi în toate oraşele şi satele ţării. Se înalţă rugăciune stăruitoare pentru iertarea noastră, a tuturor, după care, sfintele moaştele sunt aşezate la locul lor în Catedrala patriarhală. Ce semnificaţie are acel ritual deosebit din timpul slujbei de Priveghere la sărbătoarea Cuviosului Dimitrie, în care vedem cum diaconii aduc pe umăr un chivot şi fac anumite cădelniţări? Acest ritual frumos şi aparte l-am văzut cu diferite prilejuri şi la marile slujbe de Priveghere în Sfântul Munte Athos, la Ierusalim, dar şi în mănăstirile româneşti de tradiţie, cum este Mănăstirea Neamţ, precum şi la Catedrala mitropolitană din Iaşi. Deosebit de semnificativ este momentul când diaconii ies cu chivotul, cădind icoanele şi întreaga biserică. Sfinţii diaconi, mai ales primul dintre ei, Sfântul Ştefan, Întâiul Mucenic, sunt reprezentaţi în icoane cu chivotul pe umăr şi ţinând cădelniţa în mână. Vedem în această icoană faptul că ei, pe de-o parte, slujesc Biserica şi că, pe de altă parte, preoţii şi diaconii buni sprijină întotdeauna Biserica şi o susţin alături de mulţimea credincioşilor. În vechime, mai ales la Roma şi la Constantinopol, erau soboare impresionante la slujbe, chiar şi câte 100 de diaconi la sărbătorile creştinătăţii! Gândiţi-vă că la Catedrala "Sfânta Sofia" din capitala imperiului, în vremea împăratului Justinian, slujeau aproape o sută de diaconi, gândiţi-vă la solemnitatea şi strălucirea slujbelor ce se săvârşeau! Înţelesul este acela că noi slujim Mirelui Bisericii, adică lui Hristos, de aceea mai ales în vechime întâlnim atâta frumuseţe în slujbele noastre. Unii dintre contemporani ar putea spune că strălucirea veşmintelor frumoase, a cădelniţelor şi a ripidelor este legată de lumea aceasta. De fapt, nu este aşa. Sfântul Vasile cel Mare subliniază în scrierile sale: eu sunt călugăr şi umblu cu haine negre, smerite, nu am averi personale, dar când oficiez Liturghia, port odăjdii ţesute cu fir de aur, pentru că atunci Îi slujesc Împăratului Celui fără de moarte! De aceea toate lucrurile Bisericii trebuie sa fie strălucite, întrucât ele nu sunt destinate unui om, ci sunt închinate Celui care a întemeiat Biserica şi rămâne permanent la cârma ei, Hristos-Domnul. Acesta este motivul pentru care avem tradiţiile care aduc multă strălucire şi un anumit fast în timpul slujbelor. Am observat la Muntele Athos faptul că în momentul în care diaconii cădesc cu chivotele pe umăr, în veşminte de sărbătoare, frumos împodobite, în acel moment policandrele din naos şi pronaos sunt puse în mişcare, într-un anumit ritm. Cântările, cădirile diaconilor, mişcarea policandrelor - toate arată tocmai respectul deosebit faţă de săbătoarea respectivă, faţă de Cel Căruia îi slujim noi. Într-una din rugăciunile Bisericii, pe care preoţii o citesc în taină, în altar, se spune: "Stăpâne, Doamne Dumnezeul nostru, cel care ai aşezat în Ceruri cetele şi oştile îngerilor şi ale arhanghelilor, fă ca împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor îngeri care slujesc împreună cu noi şi împreună slăvesc bunătatea Ta". Deci, noi cerem şi avem nădejdea că slujim împreună cu îngerii şi împreună ne bucurăm de slava care nu-i din lumea aceasta, este negrăită. Un alt text liturgic ne spune: "În biserica slavei Tale stând, în Cer a sta ni se pare...", deci imnografii - cei care au alcătuit aceste imnuri - au avut credinţa că biserica este o anticameră a Împărăţiei cerurilor. În acest sens spuneau marii teologi că omul care nu stă acum în biserică nu va sta nici dincolo în Împărăţia lui Dumnezeu. Iar noi pregustăm, prin frumuseţea slujbelor, încă din lumea aceasta, negrăitele bucurii şi frumuseţi pregătite celor care iubesc şi împlinesc poruncile lui Dumnezeu.