Stranietatea recuperată

De fiecare dată când aducem în discuţie chestiunea stranietăţii, când ne referim la prezenţa unui nou-venit în cadrul unei comunităţi, trimitem, mai mult sau mai puţin explicit, către legile ospitalităţii. Prin intermediul acestor legi, indiferent de forma pe care ele au primit-o într-un context social sau în altul, statutul străinului este reglementat şi asumat de organismul social cu care interacţionează. Nou-venitul este reperat ca străin, iar prin aceasta, simultan, este recuperat în interiorul societăţii. Primind viză de intrare, alteritatea este îmblâzită, instituţionalizată, transformată în element al mediului familiar. Prin introducerea sa în filtrul curativ al protocoalelor, străinul devine parte a cetăţii. Chiar de va rămâne străin, el ne va aparţine. Deşi îşi va urmări propriile interese, acestea vor fi fost deja anunţate şi acceptate conform riguroasei economii a schimbului. Cu toate că nu va purta numele nostru, el îşi va declina identitatea şi, de multe ori, va vorbi limba noastră.

Între zoon politikon sau free-raiders, filosofia politică - de la Aristotel, prin John Locke şi mulţi alţi moderni, până la ultimele teorii libertariene - a dăruit semanticii stranietăţii o bogată bibliografie. De asemenea, dezbaterile publice şi politicile sociale - adoptate la nivelul Uniunii Europene, în special în ultimii ani - referitoare la statutul şi drepturile imigranţilor au fost numeroase, au avut ecouri îndelungi, iar ecuaţia acestora păstrează încă multe necunoscute. Cu toate acestea, discuţia asupra statutului străinului nu poate fi epuizată de reflecţia politică asupra diferenţelor dintre spaţiul public şi cel privat sau asupra deosebirilor dintre autorii contractelor sociale şi cei care preferă clandestinitatea politică. Şi aceasta pentru că deplina înţelegere a acestui statut depinde de apropierea de structura sa de profunzime, una care ne obligă să vorbim despre fundamentul metafizic al stranietăţii. Din această perspectivă, stranietatea se cuvine a fi citită din perspectiva opoziţiei ierarhice dintre, pe de o parte, un prim arhetipal, inteligibil, imuabil şi, pe de altă parte, un secund, imitativ, degradat din punct de vedere epistemic şi excentric faţă de esenţa pe care, imperfect, o dublează. Din această perspectivă, dacă străinul va fi secundarul care incomodează, malign sau benign, liniştea monadică a cetăţii, atunci legile ospitalităţii reprezintă mijloacele prin care poate fi depăşită criza dintre cele două momente ale dubletului opozitiv: esenţa cetăţii şi accidentalul nou-venit. Ele oferă spaţiul intervalic al protocoalelor care apropie cele situate la distanţă. Ele fac posibilă asumarea şi recuperarea a ceea ce, în prealabil, se înfăţişa ca excentric. Frisonul provocat de cel care tulbură prin ciudăţenia apariţiei sale cercul familiarităţii, la fel ca apropierea cuiva de un nou context sau de o etapă inedită, este perpetuu ameliorată de diferitele forme şi ipostaze ale legilor ospitalităţii: momentele comensualiste în care musafirului i se oferă posibilitatea de a consuma alături de gazdă acelaşi aliment, reciproca întâmpinare prin simpla strângere de mână, pregătirea universitară care face posibilă apartenenţa la cetatea literelor, primirea vizei de intrare într-o ţară, munca editorilor care verifică articole ce urmează a fi introduse în sumarul diverselor publicaţii, intervalul angelic al apropierii de Dumnezeu. Toate aceste spaţii ale ospitalităţii îl aprop(r)ie pe străin, îl îmbracă în haina familiarităţii. De cele mai multe ori, îl transformă în membru al casei. Alteori, fără a-l putea supune, îi recunosc "funcţia" de fundament al comunităţii. Cum să mai recunoaştem, însă, în prezent această funcţie întemeietoare a stranietăţii? La un nivel superficial, straniul a fost convertit în familiar prin apropierea sa de registrul exotismului devoalat turistic. Stranii au ajuns să fie pentru noi toate acele locuri care, într-o aparentă excentricitate, ne confirmă şi ne satisfac toate aşteptările, chiar şi dorinţa noastră de a fi în mod previzibil surprinşi. În aceeaşi ecuaţie, străinul a fost recuperat în propriul nostru univers familiar sub figura acelei persoane care, deşi nu ne înţelege limba, ne intuieşte servil intenţiile şi aşteptările. Tot ceea ce depăşeşte acest orizont de previzibilitate a fost eliminat de pe harta interesului nostru. Faţă de acest tip de luare prin surprindere am devenit perfect opaci. În acest fel ne simţim liniştiţi, orcrotiţi şi mai puţin vulnerabili. Însă, tot astfel ratăm ocazia întâlnirii cu ceva care, venind din afara noastră, ne poate evidenţia atât limitele, cât şi propriile profunzimi învăluite în taină.