Străpungerea minții

A trăi un exil perpetuu de la propria inimă și a subzista implicit în temnița propriei minți constituie una dintre maladiile sufle­tești ale secolului XXI. Poarta propriei inimi a devenit neîncăpătoare pentru rațiunea orgolioasă care și-a extins nepermis de mult limitele firești, încercând inclusiv uzurparea locului simțirii în viața omului. Despărțiți de o trăire sufletească reală, oamenii se mărginesc singuri la un eșec ființial, păstrând în acțiune doar regulile unei logici seci, care păstrează aparența unei minți strălucite, dar care este osândită la o cunoaștere redusă exclusiv la formă, nicidecum la esență. O minte care refuză să se coboare în inimă rămâne una neîmplinită, tot mai deconectată de relația normală cu ceilalți oameni și, implicit, cu Bunul Dumnezeu.

Sfântul Diadoh al Foticeei mărturisea convingător că: „nimic nu e mai sărac decât cugetarea care, stând afară de Dumnezeu, filosofează despre Dumnezeu” („Cuvânt ascetic”, 7, în: Filocalia, vol. 1, trad. de Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Bucu­rești, Ed. Humanitas, 2005, p. 313). Când nu-ți mai cunoști propria inimă, când nu te mai preocupi de curăția ei, de simțirea ei vie, de ceea ce ea îți poate comunica la nivel rațional, atunci ce mai poți transmite despre lucrurile esen­țiale ale vieții, despre comuniunea ta cu Dumnezeu și cu aproapele? Cu siguranță filozoful francez Blaise Pascal avea dreptate atunci când afirma că inima are rațiuni proprii pe care mintea nu le cunoaște. Însă această afirmație nu presupune în nici un caz faptul că mintea nu le poate cerceta și, cu atât mai puțin, că nu are mare lucru de învățat din ele.

În multe dintre scrierile patristice ni se vorbește despre marele dar duhovnicesc al „străpungerii inimii”. Inima omului poate fi de „carne” sau de „piatră”, în sens spiritual, desigur. Este de piatră atunci când ajunge să fie învârto­șată din cauza multelor păcate și patimi care ajung să ne guverneze viața și se transformă într-o a doua noastră fire. Cuvântul lui Dumnezeu este limpede: „s-a învârtoșat inima poporu­lui acestuia și cu urechile sale greu a auzit și ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii și cu urechile să audă și cu inima să înțelea­gă și să se întoarcă la Mine și să-l vindec” (Isaia 6, 10). Când inima noastră este împietrită, devine și lipsită de înțelegere, nepăsătoare la tot ceea ce se petrece în jur, dar și indiferentă față de propria ei transfigurare prin conlucrarea cu harul dumnezeiesc. Inima omului redevine una de „carne” abia atunci când începe să se vindece prin pocăință și smerenie. Pocăința îi regenerează simțirea, iar smerenia îi creează acea stare minunată de „străpungere”, adică de conștien­tizare a propriei păcătoșenii și răutăți care se concretizează în dorința de schimbare, de reînnoire. În fața lui Dumnezeu, un om care are străpungerea inimii trăiește două stări aparent contradictorii: pe de o parte, părerea intensă de rău pentru păcatele sale, pe de altă parte, dorința fierbinte de îndreptare - din ciocnirea acestor două trăiri se naște izvorul curățitor al lacrimilor, care vindecă inima noastră.

Această străpungere a inimii, însoțită de plânsul duhovnicesc, conduce și la o curățire a minții noastre. O inimă de carne nu poate să subziste alături de o minte împietrită în egoism și aroganță, într-o logică limitată la lumea creată sau dominată de impulsuri păti­mașe. Străpungerea inimii conduce și la străpungerea minții, la eliberarea acesteia de marile obstacole: încrederea în propriile forțe, ignorarea ajutorului dumnezeiesc, idolatrizarea conceptelor și ideilor, admirația de sine. În plus, trebuie să observăm că, folosind doar logica proprie, nu ne putem apropia prea mult de Dumnezeu. Sfântul Paisie Aghioritul spunea: „Când cineva încearcă să-și rezolve lucrurile numai cu logica, atunci amețește. Trebuie să pună pe Dumnezeu înainte de orice acțiune a sa. Să nu facă ceva fără să se încreadă în Dumnezeu, pentru că după aceea se va chinui, își va obosi mintea și se va simți rău sufletește” (Sf. Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. I. Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, trad. de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, București, Ed. Evanghelismos, 2003, p. 237). Mintea noastră nu se bazează doar pe logica lumească, raționalitatea ei cuprinde mult mai mult, fiind capabilă să discearnă și să mediteze asupra rațiunilor și motivelor existenței creației întregi, ca dar al lui Dumnezeu pentru om.

Câtă vreme mintea rămâne împietrită în jocul ei logic și egotist, ea pierde comuniunea cu inima și, totodată, capacitatea de a comunica iubitor cu Dumnezeu și cu aproapele. Abia după etapa dobândirii unei străpungeri a propriei inimi și a unei uniri între inimă și minte, cea din urmă își poate folosi lucrarea ei duhovnicească - de cunoaș­tere a lui Dumnezeu și a întregii creații pe care Acesta o îngrijește în mod desăvârșit. Împăratul roman Marcus Aurelius avea dreptate să afirme că „reprezintă un abces al universului cel care se desparte și se depărtează de rațiunea comună a naturii, din cauză că este nemulțumit și câr­tește împotriva a tot ce se petrece; […] iar cel care-și rupe propriul său suflet de natura ființelor ra­ționale, deși este una dintre ele, se aseamănă cetățea­nului despăr­țit de cetate și de legile ei” (Marcus Aurelius, Către sine, trad. de M. Peucescu și D. Burtea, București, Ed. Minerva, 1977, p. 111).

În această lume, în care orizontul raționalității umane este mărginit de inteligența artificială, restrângându-se tot mai mult pe zi ce trece, în care mintea noastră suferă de o incoerență interioară tot mai pătrunzătoare, în care omul devine captiv unei gândiri golite de sens și epuizat până la capăt de orice trăire interioară, suntem datori să regăsim drumul pierdut între mintea și inima noastră. Străpungerea spirituală a inimii prin pocăință și smerenie trebuie să ne conducă la o eliberare a minții de tirania unei logici seci, a unei raționalități închinate materiei, nu Creatorului, de o conceptualizare care nu transfigurează, ci desfigurează ființa umană. Și nu putem să nu fim de acord cu ceea ce spunea Sfântul Ioan de Kronstadt în ceea ce privește educația tinerilor, cuvinte care ni se adresează și nouă ca adulți: „Ce trebuie să ne preocupe în primul rând în educarea tinerilor? Să-i facem să li se «lumineze ochii inimii» (Efeseni 1, 18). N-ați observat că inima este cea dintâi care reacționează în trupul omului și care ne face să acumulăm cele mai multe cunoștințe, în măsura în care anumite adevăruri (idei) sunt descoperite mai întâi de ochii inimii și după aceea de o cunoaștere rațională? Fiindcă în dobândirea cunoștințelor se întâmplă așa: inima vede dintr-o ochire, instantaneu, integral; apoi acest act unic de cuprindere cu «ochii inimii» este transmis minții, unde va fi descompus, segmentat. Cauză și efect. Ceea ce inima a «văzut», mintea analizează. Ideea aparține inimii, nu minții, omului lăuntric, nu celui din afară. De aceea este atât de important să lucreze ochii inimii în dobândirea de cunoștințe, dar mai ales în cunoașterea adevărurilor de credință și a regulilor morale” (Sf. Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, trad. de Boris Buzilă, București, Ed. Sophia, 1995, pp. 45-46).