Strigătul credinței

Duminica a 10-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului) Matei 17, 14-23

În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Doamne, miluiește pe fiul meu, că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și adesea în apă. Și l-am adus la ucenicii Tăi, însă ei n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l aici la Mine! Și Iisus l-a certat și demonul a ieșit din el și copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune și cu post. Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și-L vor omorî, dar a treia zi va învia.

Minunată, cutremurătoare și dramatică este pericopa evanghelică din această Duminică a 10-a după Rusalii, duminică ce în acest an se întâmplă să fie în ziua de 1 septembrie, când este și începutul noului an bisericesc.

Este minunată pentru faptul că ne prezintă o minune mai presus de fire, săvârșită de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, o minune ce ne arată încă o dată puterea dumnezeiască pe care o avea Hristos Domnul, aceea de a-i tămădui pe cei bolnavi și de a izgoni duhurile cele rele din oameni.

Este cutremurătoare în același timp pentru că ne arată suferința unui copil stăpânit de diavol, a unui lunatic ce din tinerețea lui a fost cuprins de această cumplită neputință.

Și în sfârșit este dramatică pentru că ne prezintă durerea și suferința unui tată ce aleargă în toate locurile și la toți oamenii pentru a găsi alinare neputinței fiului său. De regulă această pericopă evanghelică este rânduită să se citească de două ori pe an, în Duminica a 4-a a Sfântului Post - în relatarea Sfântului Evanghelist Marcu, și în această duminică ce obișnuit cădea în perioada Postului Adormirii Maicii Domnului, dar, în acest an, datorită faptului că sărbătoarea Sfintelor Paști a fost târzie, este rânduită abia acum.

Minunea săvârșită de către Mântuitorul Iisus Hristos a avut loc îndată după evenimentul Schimbării la Față a Domnului pe muntele Taborului, când în fața celor trei ucenici ai săi, Iacob, Ioan și Petru, Mântuitorul Își arată slava și dumnezeirea Sa.

Aici, pe munte, în liniște și în lumină strălucitoare, Iisus Își arată măreția Sa dumnezeiască, iar hainele Sale erau mai albe ca zăpada și fața Sa mai strălucitoare ca lumina soarelui. Câtă strălucire, câtă lumină și câtă pace pe Tabor, unde Domnul Se schimbă la față.

Dar, în același timp, la poalele muntelui este o furtună sufletească puternică, o priveliște tristă și cruntă. Un părinte aducea pe fiul său bolnav cerând ucenicilor Domnului să-l vindece, dar aceștia n-au putut să-l tămăduiască. În jurul acestui tată năpăstuit era o mulțime mare de popor, care privea îngrozită chipul copilului cuprins de un duh rău și care se arăta nedumerită de faptul că Apostolii Domnului n-au avut puterea să-l vindece.

Coborând de pe munte, Iisus a fost înconjurat de această mulțime din rândul căreia s-a apropiat acest părinte nefericit și care, căzând în genunchi, a zis cuvintele: „Doamne, miluiește pe fiul meu că este lunatic și pă­ti­mește rău, cade în foc și adesea în apă” și adaugă apoi că „l-am adus pe el la ucenicii Tăi și n-au putut să-l vindece”. Cu alte cuvinte, omul acesta recunoștea că în durerea lui a alergat la toți doctorii, a cheltuit tot ceea ce avea, a venit iată și la ucenicii Domnului, dar totul a fost până acum în zadar. Acum a venit la El, la Doctorul cel mare al sufletelor și al trupurilor, cu speranță, cu credință, ca să-l salveze pe fiul său. Și într-adevăr nu s-a înșelat în nădejdea sa pentru că Mântuitorul l-a vindecat pe tânăr și l-a dat sănătos tatălui său. O, ce bucurie mare a putut fi în inima acestui om! O, ce mul­țumire sufletească a putut avea atunci când și-a văzut copilul tămăduit! Însă lucrul acesta s-a întâmplat în urma întâlnirii lui cu Hristos Domnul, dar și a puternicei credințe pe care a avut-o în inima lui.

Două lucruri ne atrag atenția văzând această minune a Domnului. Întâi strigătul credinței din gura acestui tată îndurerat și mai apoi răspunsul dumnezeiesc dat de Domnul: „De poți crede toate sunt cu putință celui ce crede”.

Și în viața noastră există momente de cumpănă, momente de încercare și chiar disperare. Există împrejurări ale vieții brăzdate de suferințe așa de mari că nu mai vedem nici o scăpare, nici un sprijin în jurul nostru, momente în care toți par neputincioși în a ne întinde o mână de ajutor.

Atunci se aprind în sufletul nostru licărul credinței, scânteia speranței și încrederea că sprijinul ni-l poate da doar Bunul Dumnezeu. De câte ori în viața noastră durerile sufletești, suferințele tru­pești se înalță ca munții înaintea noastră și nu mai găsim o altă scăpare, o altă salvare decât în virtutea credinței. De câte ori și noi, în încercări, strigăm ca și David prorocul: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne, Doamne auzi glasul meu”.

Din pericopa Evangheliei de azi aflăm că, mergând din acel loc, ucenicii L-au întrebat în taină pe Domnul de ce ei n-au putut să-l vindece pe acest copil demonizat. Iisus le-a răspuns că din pricina puținei lor credințe, adăugând apoi că dacă ar avea credință cât un grăunte de muștar ar fi în stare să mute și munții din loc. Dar oare ucenicii Domnului nu aveau ei oare credință în sufletul lor? Nu fuseseră martorii atâtor minuni săvârșite de Învățătorul lor, nu s-au rugat ei oare „Doamne, spo­rește-ne credința”? Da, dar Domnul voia să-i facă să înțeleagă că această credință a lor nu trebuia să fie doar una intelectuală, noetică, ci trebuia să fie „lucrătoare prin iubire”, cum zice Sfântul Ap. Pavel. Iar mai apoi Mântuitorul adaugă că acest soi de demoni de care era stăpânit acest copil nu ies decât cu rugăciune și cu post. Iată cele trei laturi ale vindecării minunate: credința, rugăciunea și postul.

Ele sunt mijloace care ne ajută să ne apărăm sănătatea trupului și a sufletului, dar și să ne împlinim mai ușor rostul și misiunea în această lume. Rugăciunea este marele dar pe care Dumnezeu ni l-a făcut nouă oamenilor ca să putem fi în comuniune personală cu El. În timpul rugăciunii ne aflăm ca într-un laborator în care cerul se întâlnește cu pământul, oamenii au părtășie cu îngerii și cu sfinții, iar sufletul se înalță către Dumnezeu primind har, bucurie și lumină cerească.

Cu adevărat nu este faptă mai bună, mai frumoasă, mai înălță­toare de suflet și mai trebuitoare pentru noi oamenii ca rugăciunea. Toate celelalte fapte bune ca postul, privegherea, milostenia și altele asemenea acestora sunt comori neprețuite și podoabe nepieritoare ale sufletului prin care omul se apropie de Dumnezeu. Rugăciunea însă, ne învață Sfinții Părinți, ne pune direct în fața Creatorului și binefăcătorului nostru, ne face să ne unim cu El fără nici o mijlocire.

Exemplu desăvârșit de rugăciune îl avem pe Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos Care S-a rugat la începutul activității Sale mesianice, în cursul acesteia, înainte de înfricoșătoarele Sale Pătimiri și chiar pe Cruce fiind, S-a rugat pentru iertarea vrăj­mașilor Săi.

Domnul Hristos Se ruga ziua și noaptea, în locuri pustii, pe mare, în munte, în mijlocul naturii, dându-ne și nouă îndemnul și pilda de a ne ruga necontenit în tot locul și în tot ceasul.

De ce trebuie să ne rugăm? Cum să ne rugăm? Mai are vreun rost rugăciunea în aceste vremuri tehnicizate în care trăim? Iată întrebări pe care ni le punem deseori și pe care mereu le auzim.

Sf. Ioan Gură de Aur ne spune că Dumnezeu ne-a poruncit să ne rugăm pentru ca „dragostea noastră către El să devină mai fierbinte, să ne apropiem mai mult de El și, apropiindu-ne de El, să ne cinstim pe noi înșine, care suntem chip și asemănare a Lui”.

În vremea noastră de acum, nimic nu poate valora mai mult ca rugăciunea împletită cu postul, care sunt cu adevărat două aripi ce ne ridică și pe noi de pe pământ la cer și care ne izbăvesc din legăturile demonilor ce ne stăpânesc cu pofte și cu patimi și care ne depărtează de Dumnezeu, ne înstrăinează de semenii noștri și de noi înșine.

Precum rugăciunea ajută sufletul în urcușul său duhovnicesc către ceruri, tot așa postul cel adevărat ajută trupului la despătimire, la păstrarea sănătății și la dobândirea unei vieți înalte și curate în care înfloresc alese virtuți creștinești.

Duhul cel rău de care era cuprins copilul din Evanghelia de astăzi reprezintă duhul omului contemporan desprins de legile firii și ale harului, duhul mândriei, al lăcomiei și al slavei deșarte și al altor păcate și fărădelegi care ne aruncă și pe noi de multe ori „în foc și apă”, în focul plăcerilor păcătoase și al apei contaminate cu tot felul de plăceri păcătoase și care ne fac și pe noi să fim înfri­coșați și temuți în societatea în care trăim. Acestea nu se pot alunga decât cu rugăciune și cu post, adevărate arme duhovnicești ce ne stau la îndemână pentru biruirea celui rău și pentru ca să ne putem recăpăta chipul cel dintâi pe care l-am pierdut prin păcat și prin nelucrarea poruncilor sfinte.

Chipul tatălui din pericopa evanghelică ascultată în această duminică trebuie să fie o icoană de urmat pentru părinții copiilor de astăzi care, de multe ori fără voia lor, sunt aruncați în focul ispitelor și în apa plăcerilor. Pe aceștia, părinții lor să-i aducă la Hristos, spre vindecare și luminare, dar să facă lucrul acesta cu o credință puternică în suflet, care să fie în stare să mute și munții încercărilor și ai sufe­rințelor din loc. Strigătul cre­din­ței părinților va străbate cerurile și de acolo de sus Părintele luminilor va trimite „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit” asupra lor și îi va izbăvi de toate lucrările celui rău.

Se cuvine așadar ca întăriți în credință, luminați de harul Sfântului Duh și îndemnați de cugetul bun la punerea în lucrare a faptelor bune evanghelice, să sporim în dreapta credință, în rugăciune și în asceză pentru a dobândi o viață fericită și aici, și dincolo, în zările veșnicei Împărății a cerurilor.

Să-L rugăm pe Domnul acum la începutul noului an bisericesc să ne ajute să creștem în cunoaș­terea adevărului și în înfăptu­irea binelui, să binecuvânteze cununa anului bunătății Sale păzind în pace poporul și țara noastră, ca să putem în toate ­zilele mărturisi credința că toate ne sunt nouă cu putință celor ce credem cu tărie în El.