Struguri cu pâine

Un articol de: Ștefan Mitroi - 06 Octombrie 2023

În fiecare bob de strugure există și dumnezeire, și sminteală. Omul stabilește proporția, făcând ca una să fie mai multă decât cealaltă. În strugurii pe care îi mânca mama cu pâine se găsea numai dumnezeire. D-asta îi și mânca ea cu atâta poftă. Era ca și cum stătea de vorbă cu Dumnezeu, atunci când o vedeai mâncând struguri cu pâine. Erau din via noastră strugurii, iar via noastră se afla la câțiva metri de biserică. Nu era cine știe ce pentru Dumnezeu să se strecoare noaptea printre rânduri și să pună în struguri parfumul și dulceața care-i plăceau atât de mult mamei. Chiar de dragul ei le punea. Iar ei chiar de dragul Lui îi plăceau.

Venea apoi o zi, cam pe la sfârșitul lui septembrie, când tata se apuca să stoarcă strugurii cu picioarele, să-i calce, cum se spunea pe la noi, mutând dumnezeirea din ciorchini în butoi, pentru ca, peste câteva săptămâni, ea să se transforme în sminteală. Dar numai dacă începeai să-ți astâmperi setea cu vin în loc de apă. Și erau destui cei ce făceau asta. Îi auzeai lălăind noaptea pe drum. Unii dintre ei nu se mulțumeau doar cu atât. Ca să se vadă sminteala din vinul pe care-l băuseră, treceau la isprăvi mai mari. Și se vedea, într-adevăr. Pe fețele pline de vânătăi ale nevestelor. Sau chiar pe fețele lor, atunci când nu aveau loc pe drum de unii la fel de smintiți ca ei.

Când sorbeai doar câțiva stropi de vin, un pahar sau două, nu mai mult, continuai să deslușești gustul dumnezeirii, nițel diferit față de cel din boabele de struguri, însă tot așa de bun, atât de bun încât erau de ajuns stropii aia sorbiți ca să simți cum te umpli de bunătate din creștet până-n călcâie. Ba chiar dincolo de creștet, până la cer, uneori, din pricina dumnezeirii, ce o lua singură în sus, dovadă că i se făcea dor de locul de unde coborâse pe pământ.

Mama n-avea nevoie de nici o picătură de vin ca să fie bună. Ea era, cum ziceau toți cei din jur, bună de la Dumnezeu. Poate că un strop și de la pâinea caldă cu care îi plăcea să mănânce strugurii. Umplea podul de ciorchini, ca să-i ajungă până la sfârșitul toamnei.  Când strugurii se terminau sau pâinea începea să se răcească, sufletul ei rămânea la fel de cald. Oricât ar fi fost iarna de geroasă!