Strugurii-ursului, cei mai buni prieteni ai rinichilor
Frunzele de strugurii-ursului au fost folosite cu succes în medicina populară încă din timpuri străvechi. Substanţele chimice pe care planta le conţine o recomandă în fitoterapia bolilor de rinichi, precum şi ca dezinfectant natural.
Cu multe secole în urmă, medicii europeni considerau că frunzele şi fructele acestui arbust sunt neîntrecute în tratamentul bolilor de rinichi. Cărţile de medicină din secolul al XIII-lea, semnate de Wales şi Meddyon, precum şi şcoala de medicină din Montpellier, din secolul al XVI-lea, apreciind calităţile curative ale acestei plante, au elaborat primele reţete de tratament pentru durerile nefrotice, pentru litiaza renală şi pentru mucozităţile din urină, folosind frunzele de strugurii-ursului, cu evidente proprietăţi antiseptice şi diuretice. Ulterior, medici din Viena, Berlin, Berna, Zürich, Paris şi Madrid şi-au îndreptat atenţia spre această plantă, urmărind tratarea rinichilor bolnavi.
Cu denumirea ştiinţifică de Arctostaphylos uva-ursi, acest arbust creşte spontan în zonele montane şi în pădurile de pin din depresiunile alpine, inclusiv pe stâncăriile calcaroase. În România, specia este declarată monument al naturii, fiind ocrotită în rezervaţiile de la Scărişoara (judeţul Alba) şi de la Răchitişul-Mare (judeţul Suceava).
Însăşi denumirea populară a speciei arată că organele plantei sunt împărţite frăţeşte între oameni (care folosesc frunzele cu gust dulceag şi astringent) şi urşi (care îşi revendică gustul plăcut al fructelor roşii-strălucitoare).
În conţinutul biochimic al frunzelor se evidenţiază prezenţa arbutozidei, un derivat glicozidat al hidrochinonei, care, alături de alte glucizide fenolice (arbutina, metilarbutina), prezintă proprietăţi dezinfectante şi antiseptice, în combaterea multor specii de microorganisme: Staphylococcus aureus, Escherichia coli, Bacillus subtilis, Mycobacterium smegmatis şi Shigella sonnei. Aceste specii au capacitate enzimatică ridicată de scindare a metaboliţilor din hidrochinonă.
Alţi compuşi bioactivi din frunze sunt: taninuri galice şi catehinice, flavonoide, rezine şi acizi organici, al căror ansamblu asigură proprietăţi antiseptice, antibacteriene, dezinfectante urinare, antihemoragice, astringente şi diuretice.
Din practica medicală de lungă durată s-a dovedit că frunzele, recoltate la începutul verii, şi fructele, recoltate spre sfârşitul verii, au efecte terapeutice evidente în prevenirea şi combaterea afecţiunilor renale şi genitale (cistite, pielite, pielonefrite, uretrită, albuminurie, colibaciloză renală, hipermenoree, hematurie, inflamaţii şi infecţii urinare, litiază renală, edeme, prostatită şi reducerea acidului uric).
Alte acţiuni benefice ale organelor vegetale ale plantei s-au dovedit atât în tratamente interne (diaree, dizenterie, enterocolite, diabet zaharat, tuse, hemoptizie), precum şi în tratamente externe (furunculoză, herpes, candidoză, abcese infectate cu Staphylococcus aureus).
În fitoterapie, în scopul combaterii diferitelor afecţiuni, frunzele de strugurii-ursului se folosesc sub formă de infuzii, decocturi, macerate, pulberi, tincturi în alcool 700 şi unguente.
Există şi preparate industriale din frunzele de strugurii-ursului, prezentate sub formă de pulberi (Solvefort, Uroflux) sau prin asocierea extractelor vegetale cu substanţe de sinteză (Cystinol, Herniol şi Nephronorm).
Datorită conţinutului ridicat în taninuri, este indicat ca durata tratamentului să nu depăşească şapte zile consecutiv, pentru a evita posibile leziuni hepatice.