Studentul Newton

Viaţa matematicianului este o mare singurătate. Un mers lung şi răbdător prin pustiu, cu rare opriri în oaze. Viaţa lui Newton exemplifică aceasta: a fost o viaţă liniştită, paşnică, monotonă. A murit necăsătorit, n-a călătorit niciodată înafara Angliei, nu a avut prieteni apropiaţi, de o vârstă cu el. Adevărata activitate, căreia i s-a dedicat în exclusivitate, a fost cea ştiinţifică. Roadele anilor lui de singurătate sunt: „Optica“, „Principiile matematice ale filosofiei naturale“, „Metoda fluxiunilor“.

Singurătatea a atras după sine concentrarea gândirii şi a activităţii, aceasta explicând într-o mare măsură măreţia realizărilor sale. Când s-a hotărât definitiv pentru cariera universitară, Newton a renunţat la ideea căsătoriei. După tradiţia medievală, membrii colegiului trebuiau să devină celibatari. Singura idilă din viaţa lui Newton a fost mica miss Storey, pe care o creştea farmacistul din Granhan, orăşelul în care a locuit în copilărie. Prietenia celor doi a rezistat până la sfârşitul vieţii. Ce rol a avut Universitatea Cambridge în dezvoltarea personalităţii lui Newton? S. I. Vavilov, unul dintre biografii lui, spune că nivelul la care se află ştiinţa unei universităţi nu este esenţial, ci un anumit cadru de viaţă pe care îl oferă şi contactul cu savanţii. Pentru Newton au fost importante condiţiile de izolare în care trăia. La Cambridge, în secolul al XVII-lea, erau la rang înalt teologia şi scolastica medievală, iar pietatea puritană îşi pusese amprenta asupra activităţii didactice şi ştiinţifice. Data de 5 iunie 1661 este importantă în viaţa savantului, fiind data la care a fost admis, ca subsizer la Trinity College. Subsizerii erau studenţii săraci care îndeplineau funcţia de servitori, servindu-i pe bacalaureaţi, magistri şi pe ceilalţi în scopul de a-şi câştiga existenţa. În 1663 s-a înfiinţat catedra „Lucas“, devenită celebră. Primul ei titular a fost Isaac Barrow, al doilea Newton. La această catedră, înfiinţată de un oarecare Henry Lucas, era obligatoriu, conform statutului, să se predea o dată pe săptămână o lecţie de geometrie, aritmetică, astronomie, geografie, statică sau alte disciplne matematice; în afară de aceasta, pentru discuţiile cu studenţii asupra cursului predat, era stabilit un program de patru ore pe săptămână. Tânărul Isaac Barrow a fost singurul profesor care a avut o influenţă deosebită asupra studentului Newton, cei doi devenind, mai târziu, prieteni. Barrow a obţinut catedra de limba latină la Cambridge în 1660, în 1662 a fost numit profesor de filosofie la Londra, în 1663 membru al Socităţii regale şi profesor de matematică la Cambridge, în 1672 a devenit master, adică director la Trinity College. Profesorul acesta ce avea cunoştinţe în atâtea domenii l-a influenţat foarte mult pe Newton în ceea ce priveşte cercetarea. Newton a obţinut gradele universitare ale timpului foarte repede, până la a fi titularul catedrei „Lucas“, pe care i-a cedat-o Barrow, obţinând astfel cea mai înaltă funcţie din prima jumătate a vieţii sale. Ca student, el a fost sârguincios şi corect, dar a devenit repede om de ştiinţă caracterizat prin independenţă şi originalitate. În anii de studenţie, a descoperit metoda seriilor infinite şi a calculat suprafaţa hiperbolei cu 52 de cifre zecimale. Tot în acea perioadă, s-a preocupat şi de optică, anume de refracţia luminii, lustruirea lentilelor şi defectele lor. Între 1664 şi 1667, în Anglia a bântuit ciuma şi tânărul savant s-a retras pentru aproape doi ani la ţară. Aici a vut prilejul de a se concentra asupra ideilor descoperirilor din colegiu. În perioada aceasta, a inventat analiza infinităţilor mici, metoda fluxiunilor, cum a numit-o el, sau calcului diferenţial şi integral, după terminologia de azi, care îi aparţine lui Leibniz. De altfel, Newton şi Leibniz au avut o dispută în ceea ce priveşte întâietatea descoperirii acestei teorii. Tot în această perioadă, Newton a întocmit un program al activităţii sale ştiinţifice pentru viitor, program pe care, ulterior, l-a îndeplinit în mare măsură.