Sub pecetea Crucii
Între cele mai importante dintre rolurile Crucii este acela că ea ne este dată și pentru a intra într-o comunitate de iubire cu ceilalți. Părintele Rafail Noica formulează atât de poetic: „Crucea - dragostea dusă până la capăt. Crucea este opera iubirii universale și recreatoare a lui Iisus”. Taina Crucii este, până la urmă, Taina lui Hristos, ca atare Taina iubirii Lui nemărginite. Întâlnindu-se, creștini sau necreștini, se îmbrățișează prezentându-se unul în faţa celuilalt deschiși în forma crucii. Suprema îmbrăţişare, absolută şi universală, îi aparține lui Hristos pe Cruce. Olivier Clément vede foarte bine în Cruce un angajament. Anume, este angajamentul pornirii pe un drum al iubirii şi al pătimirii, un drum dedicat slujirii răbdătoare şi îndurătoare a aproapelui, însă o jertfire care conduce la înaltă rodire de sine. Același Olivier Clément observă cu finețe teologică cum Dumnezeu Se arată, prin Cruce, a fi izvorul oricărei existențe personale. Prin Cruce se afirmă persoana.
Crucea este înțelepciunea creștinilor, cu totul alta și altfel decât înțelepciunea adesea părelnică a celor care nu-L cunosc pe Hristos: „Căci cuvântul Crucii nebunie este pentru cei ce pier; dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: «Pierde-voi înţelepciunea înțelepților şi deșteptăciunea celor deștepți o voi lepăda». Unde este înțeleptul? Unde este cărturarul? Unde este întrebătorul acestui veac? Oare n-a arătat Dumnezeu drept nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce prin înţelepciune lumea nu L-a cunoscut pe Dumnezeu întru înţelepciunea lui Dumnezeu, atunci pe cei ce cred a binevoit Dumnezeu să-i mântuiască prin nebunia propovăduirii” (1 Corinteni 1, 18-21). Este neîndoielnică actualitatea acestei observații.
Părintele Petroniu Tănase, vrednicul de pomenire stareț al Schitului românesc Prodromu, pornind de la spusa Sfântului Apostol Pavel: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda cu altceva, fără numai cu Crucea Domnului, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume” (Galateni 6, 14), teologhisește astfel: „Crucea Domnului este, deci, aceea cu care noi putem săvârși această îndoită răstignire: a noastră şi a lumii. De aceea, Apostolul se laudă cu ea şi Mântuitorul ne învaţă că nu putem merge pe urma Lui decât purtând Crucea. Viaţa creştină este viaţă de răstignit. (s.n.) Dar până să fii răstignit pe Cruce, trebuie multă vreme să purtăm Crucea, să ne luptăm cu răul până la sânge, să ne luptăm cu duhurile cele rele, să răbdăm multe necazuri, îndreptând toate lucrările simţurilor şi ale minții spre cele bune, cum ne învaţă stihurile din psalmi, în icoana călugărului răstignit. Răstignirea vine abia la urmă, iar când am ajuns acolo, izbăvirea este aproape: Mântuitorul stă cu cununile întinse, gata să încununeze pe cel biruitor. Crucea este semn de luptă, dar totodată de biruinţă şi de încununare. De care să ne învrednicească şi pe noi Domnul cu harul şi cu puterea Sfintei Sale Cruci”. Aşadar, parcursul însoțirii cu crucea acesta este: purtarea crucii în urmarea Domnului (cu luptele duhovniceşti implicite), răstignirea fiecăruia în parte şi a întregii lumi, biruinţa prin cruce şi încununarea finală de către Mântuitorul, Care te-a ajutat în purtarea ei.
Crucea înseamnă, în același timp, atât actualizarea jertfei lui Hristos, cât și semnul biruinței finale a Fiului Omului. Toată viața creștină este pusă sub pecetea Crucii. Creștinul folosește curent crucea ca semn şi întru însemnare. Gestul închinării este, probabil, cel mai intim legat de viața creștinului. Îi devine aproape un automatism. Îl poate însoți oriunde în orice referire la Dumnezeu. Dă curaj și în situațiile cele mai disperate. Prin Hristos, cu Hristos, Crucea este totdeauna legată de Sfânta Treime. Închinările noastre nu se fac numai cu pomenirea numelui lui Hristos, ci cu aceea a tuturor persoanelor Sfintei Treimi. Chiar şi gestul închinării îl facem cu trei degete unite în simbolizarea Treimii Sfinte. Închinarea pleacă, pomenindu-L pe Tatăl, de la cap (de la minte, de la înțelepciune), continuă cu numele Fiului, la pântece, de unde El Și-a însușit trupul și firea omenească, și, amintind de Duhul Sfânt, conduce la umeri, locul aripilor duhovnicești de câștigat, sfârșind în inimă, care, pătrunsă și inspirată de Duhul, se cuvine să ardă și să salte de iubire pentru Treimea Sfântă. Și, într-un fel, Sfânta Cruce unește cele trei persoane ale Sfintei Treimi cu omul, într-o pătrime caracterizată de iubirea absolută și definitivă între Dumnezeu și om. Trifoiul sfânt este de-acum trifoi cu patru foi, are pentru veșnicie patru foi, prin adăugirea omului îndumnezeit după har, reprezentat eminent prin Maica Domnului.
Însemnarea cu semnul crucii spune despre asumarea ei, a condiției existenţiale pe care ea o presupune, în cea mai strânsă referire la Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel răstignit pe ea şi înviat a treia zi din morţi. Înseamnă și afierosire lui Hristos, și mărturisire. Să ne mai amintim și cum, la tunderea în monahism, cel care depune voturile monahale se întinde în forma crucii pe pardoseala bisericii, semn al dăruirii totale lui Dumnezeu. Însemnarea a ceva sau a cuiva cu semnul crucii reprezintă binecuvântare, punerea sub protecția Cuvântului-Hristos. Alungă spiritele rele, pe draci. Însemnarea de sine se face întru protejare în fața unor primejdii, a unor ispite, a unor provocări, a unor lupte mai mult sau mai puțin grele sau decisive, de care orice creștin nu duce lipsă. Crucea este cea care ne poartă în „sus”, adică la Hristos răstignit, Cel Care tocmai prin moartea Sa în acest fel și prin înviere ne poartă în Împărăţia cerurilor. Împărăţia cerurilor se cucerește prin luptă, iar lupta este ascetic duhovnicească. Crucea este cu precădere o armă a sufletului. În legătură cu crucea ca sabie, ne putem gândi că atunci când Dreptul Simeon i-a spus Maicii Domnului că „și chiar prin sufletul tău va trece sabie” (Luca 2, 35), Crucea lui Hristos o prevestea. Totodată, precum în mod concret, material, pentru biserici, crucea se folosește adesea (și) drept paratrăsnet, ea poate fi privită ca fiind creștinului un paratrăsnet spiritual, ferindu-l în bună măsură de relele furtuni ale vieţii.