Sub roțile Carului Mare
Într-o zi de iarnă, ne-am pomenit cu o cutie mare în casă, adusă de tata de la București. Era un aparat de radio. Îl primise de la coana Leanța, o rudă de-a noastră din Capitală, pe care aveam s-o cunosc și eu, peste ani, când nu mai eram de mult copil.
Nu putea ține decât un om mare în brațe cutia aceea. Cum o cărase tata atâta drum, nu știu. Era aproape la fel de grea ca grâul cu care mersese la piață, ca să facă rost de bani pentru hainele mele de școală. O vârâse în sacul în care fusese grâul. Poate că d-asta mi s-a părut, când tata a învârtit de unul dintre butoanele cutiei, că vocile ce țâșniseră dinăuntru miroseau a miez de vară și a câmpul nostru de acasă. Păreau să țină chiar de foame.
În cazul meu, cel puțin, nu și al mamei, ce nu înțelegea de ce tata, în loc să umple sacul cu pâine neagră, din care să mâncăm o jumătate de iarnă, venise cu ditamai cufărul în spinare, ocupând cu el toată masa din dreptul geamului. Pot zice că țineau loc și de lumină vocile alea. Mai cu seamă atunci când spuneau poezii sau jucau în piese de teatru. Era ca și cum toate se petreceau dincolo de fereastră. Pe acolo treceau călare pe cai voievozii, balaurii și feți-frumoșii se luptau tot acolo, ținându-mă cu sufletul la gură minute întregi, zile și nopți de-a rândul, adică, pentru că erau foarte lungi minutele pe atunci, iar copilăria mea, nesfârșită, aveam tot timpul din lume să ascult. Îndeosebi iarna, când ne bătea crivățul în ușă, iar eu stăteam înfrigurat lângă sobă, rugându-l pe tata să nu-i dea drumul în casă. Iar dacă tata începea să râdă de mine, îi rugam pe domnitorii ce se războiau cu turcii în curte să-l gonească dumnealor pe musafirul nepoftit. Spre mirarea mamei, domnitorii îmi făceau pe plac întotdeauna.
Aparatul de radio avea același nume ca orașul din care fusese adus. Se numea București. Dacă nu vedeam când l-a scos tata din sac, aș fi crezut că era vorba de difuzorul aflat deasupra patului, pe perete, ce crescuse peste noapte, transformându-se în cutia aia vorbitoare.
Deși căpătasem drag de noul nostru aparat de radio, mutat, gata vechi, de la București la țară, nu puteam să uit cu nici un chip difuzorul de mai înainte. El fusese primul. Și așa avea să rămână mereu, cu toate că nu se gândise nimeni să-i pună vreun nume, așa cum avea urmașul său ce mirosea a miriște și a boabe de grâu, deși își trăise mare parte din viață în București, chiar deasupra Carului cu bere.
Difuzorul, de care continua să-mi fie dor, îmi este și acum!, mirosea a cerul de deasupra satului, poate unde casa noastră nu se mișca niciodată de sub roțile Carului Mare. Deseori, luam vocile sale de mână și ieșeam cu ele afară, să le arăt ce multă iarnă poate să încapă într-o curte atât de mică. Recunoscătoare, ele îmi arătau lumea. Le-am auzit de nenumărate ori spunându-mi: Nu mai sta pe gânduri, urcă și du-te! Să urc în Carul Mare, adică. Ceea ce, imediat ce mi s-a sfârșit copilăria, am și făcut!
(Din volumul Noi poveşti ale cerului şi pământului, în curs de pregătire).