Suferința, tranșeea unde începi să-ți înveți viața

Un articol de: Dumitru Manolache - 29 Martie 2018

La Centrul de îngrijiri paliative „Sfânta Irina” din Voluntari, județul Ilfov, durerea predă o cutremurătoare lecție despre viață. Aici, bolnavii de cancer în stare terminală preschimbă suferința, concretă, intensă și adâncă, în înviere. Aici taci și asculți cum iminența morții pune punct timpului. De la el mai departe începe lumina. În această tăcere nu te mai poți mișca dezinvolt. Nici nu poți articula vreun cuvânt. Asculți doar „liniștea lichefiată”, cum numește părintele Zosima Banyai, duhovnicul așezământului, pragul acestei treceri, și „începi să-ți înveți viața”.

Este neînchipuit de tulburător să con­stați într-o clipă că, deși anii s-au tot adunat, nu ai înțeles nimic din viață. Indiferența cu care ai „tocat” timpul te-a făcut să rămâi repetent în propria-ți existență. Dar, într-o zi, dintr-odată, tăcerea din rezerva unui așezământ, unde bolnavii de cancer în stare terminală suferă mucenicește, te scutură din țâțâni și te obligă să-ncepi să-ți înveți viața. Să „citești” alt­cumva nerostitele „jurnale de front” ale acestor „ostași”, cu răbdare și discernământ. Căci, deși nu mai e mult, totuși, timpul pe muchia de cuțit a morții abia începe. Dincolo de el, în față, se deschide lumina care, până la urmă, tot timp este, dar fără de început și fără de sfârșit. Adică veșnicie.

Creșterile duhovnicești

Pe acest ascuțiș al clipei și-a așezat slujirea duhovnicească părintele Zosima Banyai. Și tot pe această îngustime, soția sfinției sale, doamna preoteasă Tatiana Banyai, consilierul spiritual al centrului, face din cuvânt alinare.

Parohia „Sfânta Irina” Voluntari, Protopopiatul Ilfov Nord, a apărut ca un cordon ombilical în apropierea Centrului de îngrijiri paliative „Sfânta Irina”. Aici, din anul 2000, părintele Zosima Banyai înlocuiește certitudinile bolii cu nădejdea în Dumnezeu și face din tăcerile urlătoare ale bolnavilor buchete de crini, din dureri rugăciuni și „punți de trecere prin iad”, cum spune sfinția sa, sfărâmând barierele morții.

Despre acest fel de slujire nu prea știi ce să întrebi. Nu prea poți să imaginezi scheme de interviu, căci despre frontierele morții cine poate vorbi mai convingător decât un duhovnic? De aceea, doar asculți.

„Ne-am dorit de la început ca fiecare om de aici să aibă posibilitatea să plece dintre noi împăcat cu Dumnezeu. Și, atunci, «hrana noastră specială» este spovedania și împărtășirea bolnavilor. Am observat până acum că toți sunt trimiși parcă de Sfânta Irina, ocrotitoarea parohiei! Acești semeni ai noștri se bucură foarte mult când se pot mărturisi și împărtăși. Este o alinare extraordinară. Am văzut creșteri duhovnicești foarte mari, într-un timp scurt, de numai două-trei săptămâni, la oameni care înainte de a ajunge aici nu au avut o viață duhovnicească, comparativ cu alții care se împlinesc în acest sens în 20 de ani. Unii dintre ei s-au convertit aici la Ortodoxie, pe patul morții, sau au cerut să fie cununați, împlinind ceva ce nu reușiseră să facă până atunci. O bătrână profesoară de 70 de ani, de pildă, mi-a cerut să îi fac nunta de aur. Trei zile mai târziu a murit cu un buchet de mireasă în mâini. Am avut persoane care au venit la noi într-o stare de agitație foarte mare. Cu momente de furie îngrozitoare, cu atitudini de dispreț față de Biserică și preoți, dar care, datorită personalului și a rugăciunilor, au ajuns să se schimbe radical. După un timp, ele le spuneau asistentelor și infirmierelor «surorile mele în Hristos». Tot ce facem noi aici folosește și familiilor lor, pentru că nu suferă doar bolnavul, ci toți cei dragi lui. Față de asemenea situații și dureri nu trebuie să rămânem indiferenți. Mortalitatea cauzată de cancer la noi este a doua ca număr și afectează milioane de familii. De aceea ar trebui să înțelegem mai adânc ce înseamnă sprijinul bolnavului”, ne spune părintele duhovnic.

Suferința ca pedagogie

Trecem prin saloane, dintr-o suferință în alta, tot mai convinși că despre această ultimă tranșee în care luptă bolnavii nu se poate scrie un reportaj. Cel mult se poate asculta zangătul armelor și scâncetul fricii împunse cu lancea.

„Există un cuvânt în Pateric care spune așa, ne trezește din tăcere părintele Zosima: Pustnicul care se nevoiește în pustie, preotul care slujește curat și bolnavul care ajunge să mulțu­mească sunt la fel. Dacă ajungem la starea în care un bolnav dă slavă lui Dumnezeu pentru toată încercarea prin care trece e un lucru nemaipomenit. Am văzut oameni care până aici au stat departe de Dumnezeu. Dar, când L-au aflat, odată cu ei s-au schimbat și familiile lor. Au început să devină mai sensibili la viața duhovnicească. O asemenea boală reconfigurează totul în jur. De aceea trebuie să ne schimbăm viața și să ne-o învățăm până să ajungem în situația de a suferi. Dar și suferința, totuși, este o pedagogie. O îngăduință a lui Dumnezeu. Noi suntem ca niște copii fără de minte. Ne jucăm cu viața fără să ne gândim la consecințe. Dumnezeu, în iubirea Lui, ne lasă, îngăduie suferința, deși nu o dorește, ca să ne trezim. Dacă înțelegem lucrul acesta e minunat. Dacă nu, este cumplit. Am văzut oameni care s-au împietrit, bolnavi care nu L-au căutat niciodată pe Hristos. Unii au venit la noi cu gândul ca după ce mor să fie incinerați. Aici, însă, în câteva zile, și-au schimbat părerea. După ce s-au spovedit și s-au împărtășit, adică după ce L-au primit pe Hristos, au renunțat la incinerare”, continuă părintele Zosima.

Pentru un sfârșit senin

La finalul trecerii noastre prin „câmpul de luptă” unde se îmblânzește moartea, am vorbit cu doamna preoteasă Tatiana Banyai, consilier spiritual al centrului, care se ocupă de problemele sufletești ale bolnavilor, „inter­fața” între preot și echipa medicală, între preot și familie, între preot și pacient.


„Sunt persoane care vin la noi cu foarte multe temeri și întrebări, unele legate de viața duhovnicească, altele de partea terapeutică. Studiile de psiho-oncologie pe care le-am făcut mă ajută să înțeleg problema din toate unghiurile”, ne spune domnia sa. „Cea mai cumplită trăire pe care o au acești oameni este aceea care se naște atunci când conștien­ti­zează că mai au foarte puțin de trăit. Unii sunt dominați de o spaimă cumplită. Alții, care au credință mai puternică, sunt mai senini și încearcă să ducă lupta cât mai frumos, așteptând moartea ca pe o izbăvire, dându-și seama că orice ar încerca pentru trup nu-l poate face nici nemuritor, nici mai frumos, nici mai bun, nici mai integru decât este. Noi facem controlul durerilor și al simptomelor. Și lucrul acesta îi ajută pe bolnavi să aibă un sfârșit pământesc cu mai multă seninătate. Mai ușor primește omul bolnav cuvântul lui Dumnezeu. Când este și ajutat medical, durerea este mult diminuată. Fiecare încearcă să zidească la sufletul său ceva. Noi îl preluăm pe fiecare de la nivelul la care se află. Sunt oameni în vârstă care ajung aici și știu doar rugăciunea «Tatăl nostru» sau «Îngerașul»! De la acest stadiu, noi trebuie să-i purtăm până la nivelul unde Îl pot cunoaște pe Dumnezeu, unde Îl iubesc și se roagă mulțumindu-I. Unii dobândesc aici chiar și Rugăciunea inimii și pășesc cu ea dincolo, în Împă­răția lui Dumnezeu. Ei ne privesc și au nevoie de cuvintele noastre ca să se încredințeze că așa este. Uneori credința scade, sau slă­bește la vreme de dureri mari. Dacă le spunem că credința pe care au primit-o din strămoși este singura valabilă și îi poate ajuta, că nimic nu mai au de câștigat pe lumea asta decât mântuirea sufletului, cuvintele noastre sunt mai puternice decât morfina”, ne spune domnia sa, care ne măr­tu­risește: „aici am învățat cum să trăiesc și cum să mor”.

Și așa se face că și eu, aici, sub aripa Sfintei Irina, în loc de reportaj, am început să-mi învăț viața. Să „citesc” altcumva nerostitele „jurnale de front” ale acestor „ostași”, cu răbdare și discernământ. Căci, deși nu mai e mult, totuși, timpul pe muchia de cuțit a morții abia începe...