Suferința vorbelor mari
Câteodată, cuvintele ascund, incomplet, tăceri profunde și stânjenitoare. Iar uneori nevorbirea comunică, discret, idei adânci. Căci gândul este continuu, într-o necontenită mișcare.
Într-un veac al cotidienelor atitudini belicoase și al aroganței impuse ca fel de a fi, se vorbește mult, iar discuțiile tind să capete aspectul unui monolog, la care sunt lipite, prea puțin estetic, alte și alte monologuri. Uneori, vorbim fără a-i asculta și pe alții, transformând orice dialog într-un prilej de exhibare a propriilor opinii sau, mai degrabă, într-o dureroasă pierdere de timp.
Odată rostite, însă, cuvintele tind să lase o urmă. În memorie, în minți, în suflete. Poate o urmă discretă, care poate fi ignorată, poate una vizibilă și palpabilă, care se va acoperi abia după trecerea vindecătoare a timpului. Dar această urmă, nebăgată în seamă, este începutul unui făgaș, al unui șanț menit să călăuzească, pe viitor, alte vorbe, idei și sentimente, profitându-se de un precedent deja creat.
Am remarcat cu toții cum, parcă în lipsa unei alte preocupări, diverse persoane spun vorbe mari și prea puțin gândite, atingând subiecte la modă. Câte un astfel de subiect este confecționat, parcă zilnic, prin anumite cotloane ale presei autohtone, inclusiv cu privire la Biserică. Sunt prezentate - intenționat complicat sau cu tentă absconsă - dogme, practici cultice ori obiceiuri locale pe un ton ușor mucalit, ușor dojenitor și deloc binevoitor, într-un discurs copiat cu grijă din niscai manuale dedicate educării poporului în spiritul „ateist-științific” rămas ca urmă a vremurilor care nu mai vor să treacă...
Cuvintele astfel rostite lasă urme adânci. Ignorarea lor va duce la apariția și perpetuarea veninoasă, progresivă, a altor vorbe, din aceeași familie a otrăvurilor, ajungându-se ca, într-un nedorit (dar previzibil) final, monologurile denigratoare să pornească, fără nici o introducere, de unde s-au oprit mai vechile opinii, nebăgate în seamă.
Concret, imaginați-vă că una dintre publicațiile la modă, online, publică o știre aparent corect formulată despre activitățile culturale, social-filantropice ori de altă natură ale Bisericii. De asemenea, încercați să vă imaginați reacțiile de la subsol - de la sfârșitul articolului, din josul paginii, ca să fiu mai exact, deși nu era eronată nici formularea inițială, indiferent de sensul pe care îl capătă cuvântul buclucaș. Desigur, se amestecă pe acolo destule atitudini contondente, cu veșnicele, dureroasele vorbe de lemn putred „habotnici” etc., urmate de alte cuvinte din care înțelegem că autorul comentariului nu a făcut nici măcar efortul de a citi știrea, oferind doar o replică dură, ca un topor ascuțit din vreme și păstrat pentru astfel de momente.
Nu este greu să ne imaginăm înșiruirea momentelor de mai sus, deoarece avem parte de ea cu o frecvență zilnică. Vorbele acelea, mari și prea puțin gândite, rămân în memorie, în minți, în suflete, pentru mulți dintre semenii noștri, ca punct de început pentru o grea, ireversibilă răzlețire dincolo de sens și de sine. Iar replica ne este la îndemână, deoarece a fost și va mai trebui, fără îndoială, rostită: „Aprinderea omoară pe cel rătăcit [...]. Pentru că nelegiuirea nu iese din pământ și necazul nu răsare din pulbere, ci omul își naște singur suferința, precum vulturii se ridică în aer, prin puterile lor; dar eu alerg la Dumnezeu și Lui Îi arăt necazul meu” (Iov 5, 2, 6-8).