Tableta de observator: Santinelele de la Războieni

Un articol de: Grigore Radoslavescu - 24 Iulie 2007

Biserica-mausoleu de la Războieni, ridicată de Sf. Voievod Ştefan cel Mare în 1496, pentru sufletele celor morţi, în lupta de la Valea Albă, cu două decenii înainte, nu se impune prin proporţii şi monumentalitate. Biserica, compartimentată în altar, naos şi pronaos, având sub altar şi sub pronaos groapa comună cu oseminte, este construită în stil sobru, din piatră, în plan dreptunghiular, cu ziduri foarte groase, de peste un metru. Astăzi însă, după ce a fost cercetată cu de-amănuntul şi când, din punct de vedere politic, militar şi religios, se ştie totul despre bătălia din 1476, se poate afirma că biserica de la Războieni - Valea Albă se înscrie printre marile valori ale patrimoniului istoric şi artistic românesc, dăinuind peste veacuri ca un simbol al dragostei de libertate şi al spiritului de sacrificiu care a înnobilat întotdeauna poporul român.

Biserica-mausoleu, acum mănăstire

Biserica-mausoleu s-a constituit, într-un timp relativ scurt, în mănăstire de maici, care au menţinut candela aprinsă, cu rugăciune permanentă la necropola martirilor.

Maicile de aici au dus întotdeauna o viaţă sărăcăcioasă, au avut parte de munci istovitoare, dar n-au întrerupt pravila cuvenită monahilor, cântările bisericeşti, cititul la strană, rugăciunile „pentru poporul nostru binecredincios şi pentru armata ţării noastre”. Şi n-a fost deloc uşor.

La 1803 mai erau, aici, 25 de maici.

În 1959, mănăstirea a fost desfiinţată, dar patru maici au rămas într-o chilie din apropiere şi au ţinut mai departe lumânarea aprinsă pentru ostaşii-răzeşi.

După 1989, acestora li s-au alăturat şi alte măicuţe, mai ales din vara lui 1992 de când, la Războieni, lângă biserica lui Ştefan, este şi Mănăstirea Războieni. Aceeaşi mănăstire din care maicile s-au rugat şi au sprijinit, material şi moral, ostaşii români în Războiul de Independenţă şi în cel din 1916-1918. Dacă le pomenim, aici, numele, o facem şi pentru faptul că toţi cei ce s-au rugat la Biserica lui Ştefan cel Mare au fost nu numai preoţi, maici, ierarhi bisericeşti, ci şi pentru faptul că au fost şi au rămas în nemurire şi ostaşi ai ţării: preotul ieromonah Dimitrie, ieromonahul Visarion, monahul Ilie Dabija, arhimandritul Efreu, egumena Iustina Pătraşc, stareţa Evghenia Arhip, monahia Suzana Ştefănescu, monahia Olimpiada Oşlobanu, monahia Evelina, arhiepiscopul Ioachim Vasluianul, părintele profesor Ivan, părintele Ciprian Zaharia ş.a. Şi în trecut, şi azi, ascunşi în taină, trăitori în smerenie, ei au strâns dovezi după dovezi - unele demne de a fi incluse în comunicări academice - despre Războienii de acum cinci secole. Spre a ni le face nouă cunoscute, spre a nu uita cu toţii, tineri şi vârstnici, credincioşi şi necredincioşi, feţe bisericeşti şi militari, că avem un cult al eroilor; mai bine zis, că am avut un cult al eroilor pe care l-am cam uitat, din varii motive, dar pe care, oricâte ar fi vicisitudinile vremurilor, va trebui să-l reînviem.

26 iulie, „Zilele Războienilor”

Astăzi, 27 de măicuţe, în frunte cu stareţa Acachia Căuşu, ţin mai departe aprinsă flacăra-lumină la biserica cea fără de legendă, dar încărcată de istorie scrisă cu sânge. Departe de lume, în biserica-simbol, în chilii, albite de vreme, ele stau de santinele la osemintele eroilor, înălţând rugăciuni de slavă lui Dumnezeu şi de preamărire a neamului românesc.

De aceea, rândurile din ultimele noastre consemnări despre Războieni nu au urmărit să-l plictisească pe cititor cu semnificaţiile unei bătălii purtate acum mai bine de 500 de ani, nici să-l „moralizeze” pe tema patriotismului şi a tradiţiilor istorice. Ci, mai degrabă, să-i vestească faptul că, în fiecare an, la 26 iulie, pe valea Pârâului Alb, din judeţul Neamţ, se sărbătoresc (sau ar trebui să se sărbătorească) „Zilele Războienilor”. Că, înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, când se sărbătoreau aici „Zilele Războienilor”, câmpurile toate din împrejurimi erau pline de tineri, de bătrâni, de ostaşi, de ofiţeri. Într-un cuvânt, era prezentă toată Moldova lui Ştefan cel Mare.

Oare cum va fi anul acesta, an în care sărbătorim 550 de ani de la înscăunarea ca Domn a Sfântului Voievod Ştefan cel Mare?

Mai mult ca sigur, va fi la fel ca în ultimii ani, când la „Zilele Războienilor”, în mod constant, au lipsit tocmai cei care ar trebui să fie cei mai prezenţi: tinerii şi armata. Aşa s-a întâmplat anul trecut, aşa s-a întâmplat şi acum doi ani, şi acum trei ani. Din păcate tocmai în perioada în care, după mai bine de un deceniu şi jumătate de la noaptea aceea lungă, nu am putut să vorbim despre Ştefan cel Mare şi despre Ştefan cel Sfânt ca despre unul singur. Este o realitate deloc îmbucurătoare, pe care, mai mult ca sigur, o vom întâlni şi pe 26 iulie 2007, când o sărbătoare cu un puternic impact cultural-educativ şi religios se va reduce, pentru autorităţile locale, la amplasarea câtorva chioşcuri cu mici şi bere şi invitarea pe scena improvizată a unor tarafuri zgomotoase ce vor polua din nou fonic atmosfera de pietate în care măicuţele îşi înalţă către cer rugăciunile.

E trist deci să constatăm, din nou, că la o sărbătoare ca aceasta, lângă o biserică-mausoleu, într-o mănăstire-mausoleu, nu este prezentă şcoala noastră, nu vin profesorii şi învăţătorii din sate, din comune şi din oraşele învecinate. Că nu este prezentă Armata Română, ale cărei misiuni se întind acum de la frontiera cu Ucraina până în îndepărtatul Afganistan. E trist că urmaşa oştirii lui Ştefan Voievodul nu participă la sărbătoare fie şi măcar cu o grupă de soldaţi şi un locotenent, că nu se organizează un ceremonial militar, o mică paradă, o retragere cu torţe şi altele asemenea. Şi asta în timp ce în Franţa, spre exemplu, în sate, în comune devenite mici orăşele, primarii, şcoala şi armata organizează sărbători de răsunet fie şi pentru un singur erou căzut pe meleagurile lor, uneori chiar şi pentru un singur soldat rănit în luptă.

Va fi trist să-i auzi din nou, şi în acest an (oare a câta oară?), pe cei însufleţiţi de istorie şi de datorie - preoţi, veterani, urmaşi ai răzeşilor, aducând omagii ostăşimii române şi, pe toată întinderea, cât este ea de mare, să nu fie prezent nici măcar un militar.

Din această durere s-au născut rândurile cuprinse în consemnările despre Războieni - Valea Albă.