Tableta prefectului: Lumina sfântă a unei binecuvântări
▲ Când primeşti binecuvântarea unui om care a renunţat să alerge după perfecţiune, pentru că a regăsit-o aproape de el însuşi, după îndelungi ani de învăţătură creştină, simţi ce anume înseamnă lumina cunoaşterii ▲
Am dorit foarte mult să scriu astăzi elogios despre Prea Fericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Mi-am căutat cuvinte care să reflecte activitatea sa deosebită şi să trec în revistă câteva aspecte care au fost caracteristice personalităţii sale. Mi-am dat seama că nu mai am toate cuvintele potrivite pentru aceasta. Dealtfel, o săptămână întreagă, personalitatea dumnealui a fost reamintită constant în forme elogioase şi ce pot spune eu mai mult atunci când un popor întreg plânge după unul din prelaţii bisericii sale creştin-ortodoxe.
Nu voi face referire nici la cel ce va urma să devină noul Patriarh, deşi am preferinţele mele binecunoscute. Şi asta pentru că nu vocea mea şi nici a altcuiva nu este relevantă, ci voinţa Sinodului şi, ceea ce este şi mai important, e dat de liniştea din perioada celor 40 de zile de pomenire ce vor urma, cerute public dealtfel de către reprezentanţi ai Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române. Eu, personal, consider că această formă de respect prin tăcere este firească, pentru a demonstra că ştim să respectăm şi cutumele bisericeşti, şi memoria unui mare român.
Aşa că voi caută să aduc spre reflecţie o stare de spirit pe care unii dintre noi avem şansa să o resimţim atunci când întâlnim călugări sau preoţi cu un har deosebit. Din câteva cuvinte sau pur şi simplu cu o binecuvântare, ţi se pot alunga temerile şi simţi lumina interioară şi căldura acestor oameni. Şi, dacă în lumea agitată din jurul nostru nu găsim întotdeauna răspuns la toate întrebările, în faţa acestor oameni totul devine simplu şi, nu de puţine ori, îţi dai seama că sunt momente cu mult mai importante pentru tine, dar care îţi scapă constant, iar lumea din jur se poate reduce la câteva valori fundamentale şi mult respect faţă de ele.
Privilegiul de a mai şi schimba câteva cuvinte cu asemenea persoane cu har în discreţia unei chilii sau chiar într-un banal loc este, de asemenea, un dar de la Dumnezeu. Şi, dacă acel om mai este dăruit de bogăţia unei minţi strălucite a cărei cunoaştere acoperă o vastă înţelegere a lumii, poţi rămâne veşnic însetat de harul unor binecuvântări primite în preajma acestui slujitor al Domnului.
Am trecut în revistă aceste lucruri pentru că am avut privilegiul să îl cunosc, cu mult timp în urmă, pe cel care a fost Prea Fericitul Părinte Teoctist. Împrejurările au fost de aşa natură încât m-a bucurat de câteva schimburi de cuvinte într-un context non-formal. Binecuvântarea primită atunci a fost însoţită de o stare de spirit pe care nu am putut să o uit şi care seamănă cu cele descrise mai sus. Trăirile mele completează percepţia omului simplu faţă de toate lucrurile citite sau auzite în ultimul timp. În acest mesaj ies puţin din categoria persoanelor care elogiază prin atât de necesarele treceri în revistă ale realizărilor unei vieţi spirituale remarcabile şi încerc să descriu încărcătura sufletească a ceea ce eu numesc harul unei binecuvântări de la un om sfânt.
Cea mai mare bogăţie a omului, dar şi cea mai grea, este înţelepciunea. Ea nu are nici gust plăcut, dar nici amar. Te poate ajuta să schimbi într-o clipă sensuri, trecând de la bucurie, la durere, pragul dintre bine şi rău, dintre lumină şi întuneric. Atunci, însă, când primeşti binecuvântarea unui om care a renunţat să alerge după perfecţiune, pentru că a regăsit-o aproape de el însuşi, după îndelungi ani de învăţătură creştină, simţi ce anume înseamnă lumina cunoaşterii. Mai este, însă, ceva caracteristic celui care a fost Prea Fericitul Părinte Teoctist. Sfinţenia cu care omul sfânt nu îşi uită rădăcinile locului din care a plecat şi pentru care îşi oferă constant bucuria memoriei pline a unei vieţi remarcabile. Memoria unei vieţi întregi, cu toate greutăţile ei, în care să aibă norocul să dea valoare tuturor momentelor prin care trece.
Ecce homo!