Tableta prefectului: Patrimoniu – identitate naţională

▲ Grija faţă de tradiţie şi faţă de ceea ce înseamnă identitate naţională este o obligaţie morală, nu numai legală ▲

Problemele de patrimoniu şi urbanism reprezintă pentru administraţia ieşeană o necesitate şi, în acelaşi timp, o dovadă de civilizaţie. De foarte multe ori aceste aspecte nu sunt tratate însă cu suficientă atenţie şi responsabilitate, ajungându-se în situaţia în care ne producem riscuri asupra unor clădiri sau situri arheologice extrem de importante pentru identitatea naţională. Distincţia dintre domeniul public şi privat este, de foarte multe ori, aproape neînţeleasă de către oamenii simpli. Protejarea domeniului public este o obligaţie a administraţiei publice locale, dar şi a altor instituţii de control, inclusiv asupra modului în care se realizează concesionările. Am trecut în revistă problemele specifice legate de aceste subiecte şi, din păcate, am observat o oarecare deviere de la normativele şi actele juridice specifice. Dezvoltarea haotică urbanistică este deja o temă cunoscută atât în mediul rural, cât şi în cel urban. Dispoziţiile date de către administraţia publică locală în ţările europene impun până şi culoarea clădirilor, ca să nu mai spunem de acoperişurile caselor. Se încearcă păstrarea specificului local şi consolidarea tradiţiei, ceea ce nu vedem şi la noi în ţară. Cred că este absolut necesar să tragem un semnal de alarmă, cel puţin la nivelul judeţului Iaşi asupra acestor cutume. În mediul rural, se construieşte, de cele mai multe ori, fără autorizaţii de construcţii şi fără a se respecta cele mai elementare noţiuni de estetică. Toate acestea contribuie şi ele la ceea ce analizăm de foarte multe ori ca fiind imaginea Iaşului. Instituţiile cu rol de control sunt Inspectoratul Judeţean în Construcţii, Direcţia de Cultură, însă rolul lor este de verificare şi mai puţin de generare de strategii de dezvoltare urbanistică. Administraţia publică locală – primării, Consiliul Judeţean – au atribuţii clare, pe lege, în elaborarea tuturor documentelor legate de urbanism, fiind de altfel, cele care emit certificatele de urbanism. Tot administraţia locală este cea care are obligaţia să protejeze clădiri de patrimoniu, fără să uităm, însă, în acest caz, de rolul Direcţiei pentru Cultură şi Patrimoniu. Nu se respectă întotdeauna regimul de înălţime al noilor clădiri, distanţele faţă de cele învecinate şi nici nu avem o preocupare normală pentru spaţiile verzi şi păduri. Şi acestea sunt doar câteva dintre aspectele negative pe acest subiect. Sper ca administraţia locală să fie mult mai atentă, pe viitor, şi să nu uite de colaborarea cu Direcţia pentru Cultură, o necesitate legală de altfel, atunci când îşi elaborează strategiile de dezvoltare. Grija faţă de tradiţie şi faţă de ceea ce înseamnă identitate naţională este o obligaţie morală şi nu numai legală. Într-o lume europeană, caracterizată de o competiţie economică acerbă, şi într-o perioadă în care proiectele de infrastructură vor creşte progresiv, am cerut şi voi cere tuturor instituţiilor să fie extrem de atente în ceea ce priveşte respectarea Legii şi, de ce nu, a moştenirii patrimoniale pentru copiii noştri. Nimeni nu ne va respecta cultura şi identitatea locală dacă noi nu facem eforturi în acest sens!