Tabula rasa

Într-un film american, cu decenii în urmă, am văzut cum copiii alergau din casă în casă ca să strângă bomboane. Atunci am aflat că obiceiul s-ar numi „halloween“. După mulţi ani, copiii şi tinerii din Europa s-au apucat şi ei să serbeze seara de halloween. Totul părea a fi o nouă modă din America, despre care ziarele şi televiziunea relatau pe larg, cu un entuziasm nemărginit, stârnind şi mai mult curiozitatea. Au apărut imediat prin magazine şi costumele absolut indispensabile unei asemenea sărbători. Ai putea crede că sunt haine pentru un fel de carnaval, dar, spre deosebire de acestea, unde costumaţia este veselă, uşor ironică şi foarte colorată, noile costume erau întunecate, urâte, toate parcă venite într-o lume a tenebrelor şi a iadului. Fără excepţie, toată lumea este chemată să se deghizeze în strigoi şi vampiri. De asemenea, se pare că şi aceasta ţine de ritual, în noaptea de halloween, tinerii, după ce se îmbată zdravăn, aruncă cu sticle şi pietre în poliţişti, provocând veritabile bătălii prin centrele oraşelor. Deci, o mică sărbătoare educativă, plină de folosinţe pentru tânăra generaţie, care învaţă în mod organizat să se îmbete, să se bată cu poliţia, să spargă geamurile maşinilor şi, deghizaţi în strigoi, să facă de trei ori pe minut semnul diavolului.

De fapt, totul se bazează pe o mare neînţelegere. Pentru că serbarea serii de halloween îşi are originea în Irlanda, ea fiind o sărbătoare creştină ce se celebrează fără întrerupere din secolul al VI-lea după Hristos. În limba celtă, vorbită de strămoşii irlandezilor de astăzi, serbarea se numea : „all hallowsâ even“ şi se traducea prin: „ajunul sărbătorii Tuturor Sfinţilor“. Cu timpul, s-a împământenit prescurtarea „halloween“. Este posibil ca această sărbătoare să fi fost continuarea unui vechi obicei celt de a serba sfârşitul verii şi începutul iernii. Tot din vechime a rămas şi datina ca cete de copii să meargă din casă în casă, pentru a primi dulciuri. De asemenea, se scobea o sfeclă şi se punea o lumânare înăuntru. Emigranţii irlandezi au introdus sărbătoarea în America. Aici nu a mai fost folosită sfecla, deoarece se găseau bostani pe săturate, care erau mai mari şi se scobeau mai uşor.

Nu poate fi vorba în nici un caz de o „noapte a strigoilor“. Adevărul istoric nu poate fi contestat. Păcat însă de schimbarea sensului unui eveniment religios foarte vechi, transformat în celebrarea stranie şi violentă a maleficului.

Este greu de spus dacă o asemenea serbare poate fi de folos cuiva, cu atât mai mult celor tineri, care sunt încă la început de drum, fără mare experienţă de viaţă şi al căror discernământ este încă în formare. Aristotel scria în „Despre suflet“ că la începutul vieţii, într-o formă iniţială, sufletul omului este ca o tăbliţă pe care încă nu stă scris aproape nimic. Să ne amintim că în Grecia antică se foloseau pentru scris tăbliţe de ceară, pe care se scrijelea o notificare cu ajutorul unui beţişor. Când ceea ce se scrisese nu mai avea nici o importanţă, ceara se încălzea puţin şi se netezea iarăşi, pentru a se scrie din nou pe ea. Mai târziu, în Evul Mediu, metafora aristotelică a sufletului care este la începutul vieţii ca o tăbliţă de ceară încă nescrijelită a fost preluată de Albertus Magnus. Deşi născut în Germania, la Bollstädt, lângă Dunăre, Albertus Magnus va fi profesor la Universitatea din Paris şi este considerat ca fiind unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai teologiei scolastice. El a consacrat termenul de „tabula rasa“. La începutul vieţii sale, omul se aseamănă unei pagini încă nescrise, o tăbliţă pe care încă nu s-a consemnat nimic, în latineşte: „tabula rasa“. De-a lungul timpului, prin educaţie şi experienţe, pagina nescrisă se completează încetul cu încetul, omul căpătând un contur spiritual şi intelectual. Evident că o asemenea teorie este inexactă, fiind un exemplu tipic de gândire scolastică. Relaţia omului cu Dumnezeu nu este una experimentală sau de cunoaştere pur teoretică. Legătura cu Dumnezeu se realizează prin iubire şi este o relaţie caldă, noi toţi suntem fiii Lui. Iubirea lui Dumnezeu pentru noi exclude un început al omului la un punct zero, unde omul este, ontologic, imposibil de definit. Din prima zi de viaţă, din prima clipă, suntem legaţi de Domnul printr-o relaţie mai presus de orice experienţă teoretică. Să ne amintim cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan: „Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o“ ( Ioan 1, 3-5).

Şi totuşi caracterul unui adolescent poate fi mai departe comparat cu o tăbliţă de ceară pe care oricând se mai poate scrijeli ceva. Şi cred că este important a ţine seama la ceea ce se adaugă pe această tăbliţă. Desigur că este bine când tinerii găsesc un motiv pentru a fi împreună, a se bucura şi a sărbători ceva. Este în legea firii. Mă întreb doar ce se poate serba atunci când haina de sărbătoare este înlocuită cu mantia lugubră a unui aşa-zis strigoi sau vampir? Poate să mai existe viaţă acolo unde este vorba numai de moarte, de chinul veşnic ca urmare al unor păcate strigătoare la cer? Şi, punând aceste întrebări, mă gândesc la sufletul tânăr şi încă firav atras în capcana din care iese cu greu, odată ce pe sufletul său s-au scrijelit cu ură formule satanice. Ce vom face dacă tot ceea ce s-a scris până atunci în inima lui se şterge, dacă dragostea lui de viaţă şi de adevăr sunt stinse, aşa cum este stinsă luminiţa pusă, copilăreşte, într-un bostan?

Şi de a aceea, chiar cu preţul de a dezamăgi pe cei care ştiau altceva despre halloween, cred că este bine ca şi ei să afle care este adevărul. Iarna nu este, nu va fi vreodată, un anotimp al strigoilor care încep să se mişte la adăpostul întunericului, ci un timp al rugăciunii şi al luminii pe care Bunul Dumnezeu ne-o sădeşte în suflete ca ajutor pentru a ajunge cu bine ziua mântuirii.