Tăcerea din cuvinte

În 1997, David le Breton, profesor de sociologie la Universitatea de Ştiinţe Umane din Strasbourg, publica lucrarea "Despre tăcere". Complexă analiză antropologică a tăcerii în postmodernitatea noastră zgomotoasă şi agresivă sonor, cartea renumitului profesor analizează fenomenul în variate contexte existenţiale (tăcerea în conversaţie, psihanaliză şi tăcere, spiritualitatea tăcerii, tăcerea şi moartea). În capitolul introductiv, autorul taxează o maladie a ideologiilor moderne, anume aceea de a confunda "lumea cu discursul despre aceasta. Cuvintele conturează semnificaţia lumii, sunt o grilă care permite ca aceasta să fie înţeleasă, însuşită, o unealtă pentru a o face comunicabilă chiar dacă influenţa lor este limitată, iar uneori stângace, căci lumea este mereu în avans şi refuză prin complexitate şi prin clarobscur orice încercare de a se lăsa cuprinsă în vreo semnificaţie univocă". Există, aşadar, o tăcere în cuvinte sau cum punctează Marleau-Ponty, "cuvântul are un fond de tăcere fără de care nu ar spune nimic".

În spaţiul teologic răsăritean, tăcerea din cuvânt, fundamentată pe distincţia dintre cuvânt şi realitatea în sine, a fost salvată prin proiectul antieunomian al Sfântului Vasile cel Mare şi al Sfântului Grigorie de Nyssa, devenind unul dintre fundamentele-cheie ale gnoseologiei ortodoxe. Pentru Eunomie, numele sau cuvintele descoperă fiinţa lucrurilor. Fiind în posesia numelui, eşti în posesia adevărului. Pentru Părinţii capadocieni, cuvintele nu epuizează realitatea pe care o exprimă, nu au acces la fiinţa lucrurilor. Cuvintele sunt orientative, surprind realitatea, dar fără a o consuma sau a o epuiza. Nu sunt nici simple convenţii ca produse ale gândirii omeneşti. Rămâne însă în cuvânt o tăcere ce ţine de apofatismul realităţii desemnate. Secolul al XIV-lea, prin Sfântul Grigorie Palama şi distincţia dintre Fiinţa lui Dumnezeu şi energiile dumnezeieşti necreate, armonizează şi clarifică şi mai bine problema. În teologie, cuvântul despre Dumnezeu exprimă experienţa harului dumnezeiesc, participarea la atributele dumnezeieşti, dar acest cuvânt nu este nici gol de conţinut pentru că aceste energii izvorăsc din Fiinţa dumnezeiască. Unitatea dintre cuvânt şi tăcere e unitatea dintre aspectul academic sau ştiinţific al teologiei şi dimensiunea ei harismatică. Tăcerea din cuvânt dă acestuia un caracter iconic. Cuvântul nu este o "cămaşă de forţă" care închide şi acaparează adevărul în sine şi pentru sine. Cuvântul orientează spre o realitate ce se află dincolo de el. În acest sens, părintele Dumitru Stăniloae, amplificând gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul, vorbeşte despre dogme ca despre delimitări ale adevărului, şi nu definiţii. Înţelesul unui cuvânt - spune teologul român - "trebuie să aibă o fragilitate, o transparenţă, o lipsă de fixitate, trebuie să ne îndemne la revocarea lui şi la stimularea spre un altul, dar tot pe linia lui. Dacă înţelesul rămâne fix în mintea noastră, mărginim pe Dumnezeu în frontierele lui sau chiar uităm de Dumnezeu, toată atenţia noastră concentrându-se asupra cuvântului care-L exprimă. În acest caz, înţelesul respectiv devine un idol, adică un fals dumnezeu. Înţelesul sau cuvântul folosit trebuie să facă mereu transparent pe Dumnezeu, ca neîncăput în el, ca depăşind orice înţeles". Definiţiile suprimă, reduc şi limitează. În "Jurnalul" său, părintele Alexandre Schmemann spune că "cu cât ne apropiem mai mult de un lucru, cu atât avem mai puţin nevoie de cuvinte". E nevoie aici de tăcerea din cuvinte care nu e vid, nu e gol, ci densitate şi abundenţă de prezenţă. Teologia încetează de a mai fi viaţă şi vie când cuvântul dogmei nu mai are în sine tăcere. Orice cuvânt care nu are în sine tăcere, remarca Olivier Clement, devine ideologie. Ideologii confecţionează adevăruri pe care le exprimă într-o doctrină ce pretinde că explică, ordonează şi controlează totul. Ideologiile ucid viul din cuvânt, din om şi din lume pentru că ucid tăcerea (taina) lor şi o prefac în zgomot. Singura atitudine firească a omului în faţa tăcerii ca taină este uimirea despre care Sfântul Grigorie de Nyssa spune că doar ea mai poate sesiza ceva. Uimirea e singura care "nu striveşte corola de minuni a lumii" (Lucian Blaga).