Tăcerea, puterea ziditoare a Mănăstirii Găvanu
La Mănăstirea Găvanu, din Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei, după cuvânt, Dumnezeu pare a fi așezat tăcerea ca o a doua mare putere a lumii. Acolo pustiul s-a făcut pe sine pustie. Adică loc în care omul se trezește, ceea ce este relativ și înșelător se rezolvă, iar sufletul căutător al adevărului își descoperă calea spre lumină. Nicăieri ca la Găvanu tăcerea nu pare a fi mai profundă. De aceea, trăsăturile ei poartă chipul veșniciei. Doar întâmplătorii și indiferenții turiști ajunși aici rămân prizonierii vorbirii superficiale, purtători ai metehnelor prezentului, pe care le cară cu ei pe unde merg.
Nimic din tot ceea ce am citit despre acest loc nu întrece descrierea pe care i-o face Alexandru Vlahuță în volumul „România pitorească”, pe care îl publica în 1895. După mai bine de un veac după el, am urcat și noi, cu greu, „tihăraiele umbrite ale Cireșului, maluri de sigă sparte de puhoaie, (cu) brazi de înălțimi uimitoare, (cu) fagi stufoși cu ramuri încărcate de jir, pe dâmburi deschise”, auzind cum se zbat în vale „vâjâind, undele zbuciumate ale Jgheabului”. Astăzi însă, drumul acesta, străjuit de lespezi uriașe de piatră, gata-gata să lunece în orice clipă peste tine, ni se pare mai degrabă o inițiere. Cale pe care, dacă reușești să o parcurgi, trecând prin cele trei porți care străjuiesc proprietatea mănăstirii, dobândești, tăcând, puterea de a descoperi lumina și adevărul pustiei, care încep să te locuiască.
Un pic de istorie
Mănăstirea Găvanu, cu hramul lăcaşului cel mare „Adormirea Maicii Domnului”, și al Paraclisului „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, are un istoric ce pare a începe la 1707, când s-a ridicat o bisericuță de lemn în Fundu Găvanului, în punctul „La lăstuni”, între două izvoare. Poienița și pădurile din jur fuseseră donate de Moise Ignat Beșliu, pe vremea Episcopului Damaschin al Buzăului, mare cărturar și susținător al cuvântului tipărit. Într-un inventar din 1863, întemeierea schitului de călugări este consemnată la 1708. Se presupune însă că ctitoria ar fi aparținut unor pustnici din zonă, fiind ridicată cu mult înainte de veacul al 18-lea. De-a lungul vremii, din cauza stricăciunilor provocate de ape, a profanărilor sau incendierii de către turci (în 1821, urmărindu-i pe grecii eteriști ajunși la Găvanu, i-au măcelărit și pe oierii și negustorii buzoieni refugiați acolo, printre ei aflându-se şi renumitul boier Ene Hrisoscoleu), schitul a fost mutat mai jos, unde a fost ridicată o a treia biserică de lemn, în 1828. Aceasta a fost pictată de Nicolae Zograv și Ioan Andronicescu din Sibiciu. Printre ctitori s-a numărat și starețul Elisei de la Poiana Mărului. În 1855, Gheorghe Vasilescu și Dumitrache Mehtupciu îi pictează pronaosul. Tradiția spune că superba catapeteasmă ar fi fost adusă de la Sankt-Petersburg. Secularizarea averilor mănăstirești din timpul lui Cuza l-a deposedat de toate proprietățile, schitul aproape pustiindu-se. O oarecare revigorare a vieții monahale a avut loc în perioada interbelică și în anii 1944-1969, după care vreme de 30 de ani doar o maică, Magnezia, a mai avut grijă de așezământ. Abia în 1990 a fost reactivat, prin aducerea câtorva frați tineri călugăriți la Mănăstirea Ciolanu. În prezent, obștea de aici numără două maici și un părinte duhovnic. În 1793, în această mănăstire funcționa o școală de copiști, ieromonahul Visarion fiind unul dintre ei. Se mai spune că, vrăjită de peisaj, regina Maria ar fi intenționat să ridice în poiana mănăstirii un palat.
Rugăciuni și împliniri
Ajunși, în sfârșit, în curtea mănăstirii și discutând cu viețuitorii ei, am realizat că și pentru noi, neînsemnați mărșăluitori citadini prin tranșeele prezentului, dragostea adevărată nu poate fi iluzie, ci, dimpotrivă, o biruire a ei; că, într-adevăr, vorba scurtă este bogăția omului; că Dumnezeu îți dă, doar dacă I te dăruiești Lui; că aici, micile obsesii devin mari neliniști, ori că, dacă nu stăruiești în tăcere, nu vei înțelege că ești conectat la jur-împrejur și la cer. Și asta pentru că într-un asemenea loc timpul își pierde dimensiunile. Se scurge aproape liniar și tot ceea ce faci sau gândești, tot ceea ce s-a petrecut, se petrece sau se va întâmpla este doar un continuu prezent. La Găvanu, duhul metabolizează totul. Dăruieşte râvnă nevoitorilor și celor ce se încumetă să ajungă la mănăstire suficientă iscodire interioară, ca să poată spune, cu gând de curăție: „În sfârșit, eu!”
Sugrumarea nădejdii
La Găvanu, cuvintele multe nu-și află rostul. În puținătatea lor descoperim însă adâncimea trăirii tăcerii. Părintele duhovnic Sofian se nevoiește în această mănăstire din anul 2000, când era starețul călugărilor care viețuiau aici. În 2007, când au fost aduse maicile, le-a devenit duhovnic. „Eram singur, pentru că frații plecaseră la alte mănăstiri. Așa că am rămas în ascultarea ierarhului, care mi-a cerut să le fiu duhovnic maicilor. Și asta fac. Trăim aici ca într-o familie duhovnicească. Îmi place tare mult locul, pentru că este liniște. De multe ori ne cuprinde o stare de fericire așa de mare, că ne tulbură parcă. Dar știm că dacă ne curățim de păcate, Dumnezeu ne ascultă rugăciunile. De aceea, înainte de toate, ele trebuie făcute cu smerenie. Puțin mai sus de aici s-a nevoit un părinte, Sofronie. Există acolo un platou care se numește «Podul lui Sofronie». Schimnicul trăia într-o chilie simplă”, ne spune părintele Sofian.
Pe acest ascet l-a întâlnit și Alexandru Vlahuță. Monahul se retrăsese la Găvanu, cu durere, de la Poiana Mărului, unde la vremea aceea „cânta cucul”. Adică așezământul se ruinase. Se nevoia deasupra așezământului, într-o colibă, „o adevărată vizuină”, de vreo 80 de ani, nemaiștiind cine domnea țara. Ar fi avut vreo 117 ani, pentru că-i mărturisea lui Vlahuță că, în primii ani după 1800 luptase, în timpul lui Constantin Vodă Ipsilanti, împotriva turcilor prădalnici ai pașei Pazvantoglu din Vidin. „De aici, din pustia părintelui Sofronie, când coborâm în lume, vedem o tulburare, o vânzoleală. De aceea, când ajungem acasă suntem epuizați. Între noi vorbim mai puțin. Când începem ceva, când lucrăm, o facem în tăcere și în rugăciune. Spunem: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!» Avem oi, vaci, cai, un heleșteu cu pește, un solar cu legume și multe flori. La noi, și animalele răspund la rugăciuni, prin ceea ce ne dau pentru traiul zilnic. Ne rugăm însă și pentru sălbăticiuni. Am dat nas în nas și cu porcii mistreți, și cu ursoaica cu pui, dar, datorită rugăciunilor, am scăpat nevătămat. Cu sfinții m-am întâlnit numai în rugăciune. Am trăit însă și eu minuni. Spre exemplu, m-am rugat la Sfântul Nicolae și a doua zi a venit un creștin care ne-a făcut împrejmuirea mănăstirii și ne-a ridicat clădirile din curte. Din păcate, astăzi, oamenii nu mai conștientizează existența lui Dumnezeu. Fiecare este interesat doar să-și asigure traiul și plăcerile. În fiecare zi este sugrumată nădejdea”, ne mărturisește părintele Sofian.
Am lăsat totul în urmă
Vizităm biserica, paraclisul, ne închinăm la icoane, ne minunăm de pictură și tăcem, împropriindu-ne duhul locului, adică smerenia. Maica Mina, al treilea viețuitor al obștii, după o lungă și aprigă luptă cu viața lumească, a mers la mănăstire în 1999. „Am lăsat totul în urmă, chiar dacă aveam serviciu. În sâmbăta dinaintea nunții fratelui meu, am plecat! Asta a fost chemarea! Deși trăim departe de lume, există ispite și aici, pe care putem însă să le depășim, pentru că ele vin doar din noi. Gândim uneori ceva rău despre fratele sau despre sora de lângă noi, care nici prin cap nu le trece! Eu cred că omenirea se poate salva numai prin rugăciune. Până să devin maică, mai mult tăceam. Îmi plăcea să mă rog fără cuvinte. Mi se părea că era bine să nu vorbesc. Cu atât mai mult acum”, ne spune aceasta.
La Găvanu am trăit și noi tăcerea ca pe o a doua mare putere a lumii, și am cunoscut duhul care a preschimbat pustiul în pustie. Acolo am „prins”, pentru câteva clipe, după puteri, chip de veșnicie, eliberându-ne de lanțurile vorbirii superficiale și de metehnele prezentului, pe care le purtăm cu noi pretutindeni pe unde umblăm.