Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul

Istoria omenirii, începând cu primii fii, ai primilor oameni, este marcată de multe crime, multe vărsări de sânge, războaie şi multă violenţă. Pământul acesta, desfigurat de păcatele oamenilor, este îmbibat şi suprasaturat de sânge. Mult sânge nevinovat a curs de-a lungul veacurilor, mult sânge nevinovat curge şi astăzi. Puterea răului, însetat de sânge, pare că nu mai are sfârşit. Cele mai cumplite morţi le-au inventat oamenii, pentru răzbunare şi sadica plăcere de a chinui pe semenii lor.

Astăzi, Biserica, în mare tris­teţe, aminteşte de o crimă odioasă, perfidă, josnică, a unui despot, ce a lăsat istoriei un nume vrednic de dispreţ şi uitare. Obsesia crimei săvârşite de către regele Irod An­tipa, fiul altui Irod, şi acela la fel de criminal şi dezumanizat, îi a­păsa cugetul şi-i provoca mustrări ale conştiinţei. Din acest motiv, când a aflat despre puterea vindecărilor şi a cuvântului lui Iisus Mântuitorul, Irod îşi închipuia că Ioan Botezătorul, cel pe care-l uci­se­se, a înviat din morţi: „Este Ioan, căruia eu am pus să i se taie capul, el s-a sculat din morţi“ (Marcu 6, 16). Ce afirmaţie lipsită de ruşine, ce despot fără omenie! Ce limbă poa­te, în public, cu lipsă de res­pect, să afirme crima şi fărădelegea?

Relatarea morţii tragice a ma­re­lui Proroc Ioan, a celui ce a vie­ţuit pe pământ asemeni unui în­ger, este prezentată în momentul în care regele Irod aude despre minunile săvârşite de Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul.

Irod Antipa, cel ce poartă răs­punderea păcatului crimei, a uci­derii Înaintemergătorului Domnu­lui Hristos, uzurpase tronul, ca şi tatăl său. Din cele pe care le stă­pânise şi le guvernase tatăl său, el moştenise Galileea şi Pereea, până în anul 39 d.Hr., domnia lui fiind caracterizată de istorici ca fiind un compromis, fără egal, înaintea stă­pânitorilor romani. Pentru menţi­nerea privilegiilor sale, din slugăr­nicie faţă de împăratul Romei, Ti­beriu, a ridicat în cinstea acestuia un întreg oraş, pe malul lacului Ghenizaret, numit Tiberiada, un o­raş cu profund caracter cosmopolit, cu obiceiurile populaţiei ce provocau indignare şi, nu rareori, revolta evreilor pioşi, care vedeau în aceasta trădarea obiceiurilor şi a legilor lor.

Ca orice despot tiran, Irod era un vicios, robit patimilor, corupt, dispus a adula pe cel mai puternic decât el, dar şi la anihilarea şi ni­mi­cirea totală a oricărui supus. Domnia lui este marcată de abuz, fărădelege şi crimă, cea mai oribilă fiind decapitarea marelui şi ulti­mu­lui proroc, Ioan. Conflictul dintre cei doi a apărut în momentul în care Irod şi-a părăsit soţia sa, fiica regelui Areta, din Damasc, şi a luat ca soţie pe Irodiada, soţia fra­telui său, Filip. Ioan Botezătorul, care venise în lume spre a o chema la pocăinţă şi a o pregăti pentru venirea Mântuitorului Iisus Hris­tos, nu putea tolera această faptă, ce nesocotea Legea şi obiceiurile evreieşti. Asemeni prorocului Ilie, care nu înceta a-l mustra pe un alt rege, imoral şi idolatru, Ahab, Ioan se ridică necruţător, direct şi fără nici o reţinere, apostrofându-l pe Irod în public: „Nu-ţi este îngăduit să ai de soţie pe femeia fratelui tău!“ (Marcu 6, 18).

Glasul marelui proroc răsuna, precum tunetul, împotriva adulte­ru­lui ce se petrecea în viaţa ve­chiu­lui Israel. De aceea, Irod îl sti­ma pe proroc, îl asculta cu bucurie, îi confirma cele ce i le prezenta ca fărădelegi, dar, din pricina Irodia­dei, la începutul anului 29, se ho­tărî să-l închidă în temniţă. În pa­latul Macherus din apropierea Mă­rii Moarte, Ioan va sta în tem­niţă aproape un an de zile. Irod aprecia felul de a fi al prorocului, îl socotea aşa cum era, sfânt, îi stârnise curiozitatea şi oarecare teamă: „şi au­zindu-l (pe Ioan) multe făcea şi cu drag îl asculta“ (Marcu 6, 20). Din proprie iniţiativă, Irod nu l-ar fi sacrificat niciodată pe Ioan. Ase­meni suveranilor, era sensibil la viaţa de dincolo şi nu dorea să intre într-un conflict cu cei ce purtau, cu ei, mesajul ceresc.

Cea care i-a dorit moartea era Irodiada, asemeni altor ticăloase femei din istorie, Izabela, Eudoxia, îşi urmărea victimele, până la anihilarea completă. În ciuda slăbiciunilor sale, Irod se împotrivea la a-şi da consimţământul uciderii Sfân­tului Ioan. Timpul petrecut în închisoare era oarecum favorabil profetului, suvera­nul îl chema adesea şi îl provoca la discuţii, ucenicii aveau permisiunea să-l viziteze, să primească sfaturi şi îndemnuri. Parte dintre aceştia au venit la Mântuitorul, trimişi de Ioan, pentru a se convinge dacă suferinţa, prin care trecea el, era precursoare suferinţelor prin care urma să treacă Cel pe care-L prezentase lumii ca „Miel al lui Dumnezeu“ (Ioan 1, 29).

„Această bucurie a mea s-a împlinit“

Răspunsul Mântuitorului la în­trebările ucenicilor lui Ioan a con­firmat puterea şi măreţia sfin­ţeniei acestuia: „Ce aţi ieşit să ve­deţi? Un proroc? Da, zic vouă, şi mai mare decât un proroc. Că el este acela despre care s-a scris: Iată Eu trimit înaintea feţei Tale pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta, înaintea Ta. Adevărat zic vouă: nu s-a ridicat între cei năs­cuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul, toţi prorocii şi Legea au prorocit până la Ioan“ (Matei 11, 7-13). Auzind, din în­chisoare, cuvintele Domnului, Ioan a putut rosti, din nou, cuvintele: „Această bucurie a mea s-a îm­pli­nit“ (Ioan 3, 29).

Cu prilejul zilei de naştere, săr­bătorită cu fastul specific suve­ra­nilor, în timpul ospăţului satani­cesc, fiica Irodiadei, Salomeea, o altă ticăloasă, nedemnă de numele de femeie, a dansat în aşa fel încât a provocat gândurile desfrâului tu­­turor celor ce i-au privit dez­măţul ei seducător. Sub influenţa beţiei, regele i-a promis jumătate din regatul lui, cu jurământ. La îndemnul mamei sale, cea plină de des­trăbălare şi gânduri de răzbunare, nespecifice unei tinere fete în care, altădată, ruşinea, bunul-simţ şi sen­sibilitatea erau fireşti, rău fa­mata cere capul marelui proroc. În­groziţi-vă, ceruri, cum o destră­bă­lată cere să ţină, în mâinile ei, capul cel sfânt, din care sângele curge, iar gura lui nu înceta să vorbească: „Nu-ţi este îngăduit să ai de soţie pe femeia fratelui tău“! Ce privire au mai putut avea cele două criminale? Ce mâini au mai putut să mângâie, ajute, să liniş­tească, când ele erau pline de sân­ge nevinovat? Mai pot fi, vreodată, acestea numite femei? Mai pot fi socotite vreodată purtătoare de viaţă, când ele, în propriile mâini, au ţinut capul cel sfânt al celui mai mare proroc?

Regele s-a mâhnit adânc, dar pentru a nu-şi călca jurământul, a poruncit uciderea Sfântului Ioan. Irod preferă să respecte un jură­mânt făcut la patima beţiei şi desfrâului, prestigiul său, înaintea supuşilor săi adulatori, a cântărit mai mult decât viaţa unui om sfânt, de aceea, lipsit de orice scrupule, fără conştiinţa consecin­ţelor, a fost capabil de această cri­mă care a zguduit orice om cu ra­ţiune şi responsabilitate.

Acest rege criminal a întrecut în răutate, prin crima săvârşită, mulţi despoţi, de aceea Domnul l-a numit „vulpe“ (Luca 13, 32), apelativ ce a evidenţiat duplicitatea şi ci­­nismul tiranului. În momentul în care Domnul va fi arestat şi trimis de la Pilat la Irod, acesta nădăj­duia că va fi martorul unei minuni, punându-i tot felul de întrebări, asemeni unui interogatoriu. Celui care a omorât pe cel mai mare proroc Iisus nu-i va da niciun răs­puns. Nu era vrednic de a asculta cuvântul Domnului, un mărgăritar nu putea fi aruncat înaintea unui porc. Călăul Botezătorului era prezent şi în drama Patimilor, prin sfârşitul său tragic Ioan antici­pând şi Crucea Domnului.

Pe linia misiunii sale care cons­ta în mustrări adresate celor pă­că­toşi, cu îndemnul de a-şi schim­ba viaţa, el a pătimit spre a păs­tra nealterat vechiul aşezământ, lui fiindu-i rezervat dreptul şi privilegiul de a-L prezenta lumii pe Mântuitorul ei. În el ardea flacăra credinţei care lumina şi încălzea sufletele. Altădată, Domnul a spus despre el: „Acela era făclia care arde şi luminează“ (Ioan 5, 35). Această lumină ce strălucea era rodul lucrării Duhului Sfânt, Care S-a coborât peste profet, um­plându-l de har, încă din pântecele mamei lui, tot datorită prezenţei Duhului Sfânt a trăit asemeni unui înger pe pământ, biruind cele potrivnice vieţii, el având che­ma­rea unică de a privi cerurile des­chise şi a auzi glasul Celui nevă­zut, Care îl încredinţează de dumnezeirea propriului Fiu, în apa râului Iordan.

„Pe care dintre proroci nu au prigonit părinţii voştri?“

Moartea sa tragică a precedat momentul minunii înmulţirii pâi­nilor, ca anticipare a Tainei Euha­ristice, dar şi mărturisirea lui Pe­tru, moment ce va anunţa taina întemeierii Bisericii celei vii, lu­cră­toare şi biruitoare. Aceste în­tâmplări vor marca începutul unei noi etape istorice, a mântuirii lumii.

Sfintele Evanghelii ne relatea­ză că ucenicii lui Ioan au venit şi au luat trupul lui, punându-l în mormânt. Apoi, au vestit pe Mân­tuitorul despre crima şi fărădele­gea săvârşită de mai-marii timpului care mereu au abuzat de soar­ta supuşilor lor. Moartea Sfântului Proroc L-a tulburat adânc pe Dom­nul şi Mântuitorul nostru, de ace­ea El s-a retras în singură­ta­tea pus­tiului, nerostind niciun cuvânt cu această tristă şi nefericită în­tâm­plare. La crima săvârşită, cu sete de răzbunare, ce mai putea fi de spus? Răul nu are niciodată nu­me, nici atenţia nu trebuie acordată şi centrată asupra lui. Moar­tea Bote­zătorului era un preludiu la propria Sa moarte. „Pe care dintre proroci nu au prigonit părinţii voştri?“, îi va întreba primul martir al Bisericii, Ştefan, pe inchizitorii sinedriului (Faptele Apostolilor 7, 52).

Astăzi Biserica a rânduit zi de post şi tristeţe pentru sfârşitul tra­gic al marelui Proroc. Împovăraţi de atâtea griji, să privim la propriul nostru sfârşit, pregătindu-ne pentru el. Sfârşit creştinesc, fără du­rere, neînfruntat, în pace şi răs­puns bun la înfricoşata Judecată, a lui Hristos Dumnezeu, să cerem!