Taina Baptismală în teologia Părinţilor sirieni
Mergând dincolo de înţelesul material al termenului, îmbrăcarea cu Hristos a celui nou botezat devine totodată „haină a Duhului Sfânt”. Această logică se datorează faptului că, de cele mai multe ori, Părinţii sirieni din primele patru secole aşază contextul baptismal atât sub incidenţa Mântuitorului Hristos, cât şi a Sfântului Duh.
În termeni liturgici, dimensiunea hristologică şi pnevmatologică a evenimentului baptismal este surprinsă foarte bine în breviarul caldeean, de unde aflăm că cel botezat se îmbracă în Mântuitorul Hristos şi în Duhul Sfânt: „Atunci când te-ai ridicat din apă, te-ai ridicat din moarte, îmbrăcându-te cu Hristos şi cu Sfântul Duh” (Brev. Cald. I, p. 400). Luând în calcul acest aspect, din punct de vedere terminologic, am putea vorbi despre „îmbrăcarea în Duhul”, ca dimensiune pnevmatologică a veşmântului de slavă dobândit în apa Botezului prin unirea cu Hristos. Părinţii sirieni, în frunte cu Sfântul Efrem Sirul, descriu acest eveniment ca pe o împodobire a sufletului într-o haină ţesută din lumina şi focul Duhului Sfânt. Aceasta „este cu adevărat veşmântul de lumină sau de slavă pe care îl găsim aşezat peste cel botezat prin botez” (S. BROCK, The Holy Spirit in the Syrian Baptismal Tradition, p. 80), „haina luminoasă” a darurilor care îmbogăţesc viaţa omului în perspectiva întâlnirii cu Hristos în „ziua cea neînserată” a Împărăţiei Sale.
„Atunci Duhul Îl va îndemna pe Hristos să învieze acel trup”
Pentru Afraate (scriitor creştin din sec. 3), primirea Duhului la Botez este echivalentă cu ieşirea de sub incidenţa păcatului şi aşezarea omului în starea harică a „băii naşterii celei de a doua”: „Prin Botez am primit Duhul lui Hristos, pentru că în clipa în care preoţii rostesc rugăciunile, cerurile se deschid şi Duhul Domnului coboară, sălăşluindu-Se în apă şi cei care se botează se îmbracă în El. Căci Duhul stă departe de toţi cei care sunt născuţi din trup, până ce aceştia vin la baia naşterii celei de a doua, pentru a-L primi. Dacă în prima naştere aceştia au primit în ei un suflet viu ce nu este supus stricăciunii, după cuvintele Scripturii «şi s-a făcut omul suflet viu», în cea de a doua naştere, ei au primit prin Sfântul Duh o fărâmă de dumnezeire, care de asemenea nu este supusă morţii” (Demonstraţia VI, 14).
Trupul este îmbrăcat cu haina Duhului până la despărţirea de suflet, atunci când cel care a păstrat veşmântul curat se prezintă în faţa Judecătorului Hristos îmbrăcat în „haină de nuntă”: „Atunci când omul moare, sufletul său este ascuns împreună cu trupul, sentimentele îi dispar şi Duhul cel ceresc, pe care l-a primit la Botez, merge alături de Domnul Hristos. De aceea Apostolul spune: «Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc». Duhul se întoarce la starea Sa cea dintâi, alături de Hristos, căci iarăşi zice Apostolul: «Voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem în Domnul». Despre cei care păstrează în curăţie Duhul Domnului pe care l-au primit la Botez, când acesta merge la Hristos, spune către El: «Trupul în care M-am sălăşluit prin apa botezului a fost păstrat în curăţie». Atunci Duhul Îl va îndemna pe Hristos să învieze acel trup care s-a păstrat în curăţie şi va cere să i se alăture din nou pentru a se ridica împreună cu acesta în slavă” (Demonstraţia VI, 14).
„Cel Întâi Născut S-a învelit pe Sine într-un trup”
Ideea este întâlnită şi la Sfântul Efrem care, în contextul Botezului Mântuitorului Hristos, vorbeşte despre o „haină a Duhului”: „Ioan a înălbit petele păcatelor cu apă, pentru ca trupurile să poată primi haina Duhului dată de Domnul nostru. Deoarece Duhul era cu Fiul, Fiul a venit la Iordan pentru a primi botezul de la El ca să poată amesteca cu apa văzută Duhul cel nevăzut, ca cei ce simt apa pe trupurile lor să poată simţi în minţile lor darul Duhului” (Comentaire de l’Evangile concordant ou Diatesaron, en SC, No. 121).
În perspectivă eshatologică, „veşmântul Botezului” devine „haină de nuntă”. Această ultimă treaptă simbolică se constituie în gândirea Părinţilor sirieni ca o prelungire a comuniunii noastre cu Hristos în veşnicie pentru pecetluirea scopului ultim al existenţei omeneşti. Sfântul Efrem Sirul, plecând de la textul Evangheliei după Matei (22, 1-14 - Parabola nunţii), „identifică haina de nuntă din parabolă nu cu veşmântul de slavă baptismal (cum s-ar fi putut aştepta cititorii săi), ci cu trupurile oaspeţilor chemaţi la nuntă, care trebuie să corespundă strălucirii şi slavei trupului lui Hristos, adică veşmântului pe care Însuşi Mirele Dumnezeiesc îl îmbracă” (S. BROCK, Ochiul luminos, p. 110). Astfel, prin îmbrăcarea Domnului în trup omenesc, omul este ridicat în comuniunea dumnezeirii: „Cel Întâi Născut S-a învelit pe Sine într-un trup/ ca într-un văl menit să-i ascundă slava./ Mirele veşnic străluceşte în acea haină:/ în îmbrăcămintea lor, oaspeţii să se asemene Lui în a Sa strălucire./ Lăsaţi-vă trupurile - care sunt haina voastră -/ să strălucească, căci ele leagă în lanţuri/ pe cel al cărui trup e pătat./ Doamne, curăţeşte-mi întinăciunea la ospăţul Tău, cu strălucirea Ta” (Carmina Nisibena 43, 21).
„Că sufletul nu poate simţi Raiul/ fără tovarăşul său, (trupul)”
Pe tot parcursul vieţii pământeşti, omul trebuie să păstreze „veşmântul botezului” nepătat, pentru a rămâne la Dumnezeiasca Cină a Fiului de Împărat. „Să lepădăm de la noi toată necurăţia, pentru a îmbrăca haina de nuntă. Să facem milostenie cu banii pe care i-am agonisit pentru a ne cumpăra hainele trebuincioase”, spune Afraate. Astfel, îmbrăcaţi în haina nepătată a harului, redobândită prin Întruparea, Jertfa, Învierea şi Înălţarea la ceruri a Mântuitorului Hristos, cei botezaţi se desfătează de bunătăţile paradisului eshatologic: „Nimeni dintre sfinţi nu e gol,/ căci au îmbrăcat Slava,/ nu e acoperit de frunze/ şi nici nu stă ruşinat,/ căci prin Domnul au găsit din nou/ haina lui Adam” (Imnele Paradisului 6, 9).
Restaurarea firii umane prin Întruparea Logosului înomenit reprezintă transpunerea acesteia într-un veşnic „astăzi”. Avem în minte cuvintele pe care Domnul i le spune tâlharului pe cruce: „Adevărat, adevărat grăiesc ţie: astăzi vei fi cu mine în Rai” (Luca 23, 42). Astfel, cel ce a îmbrăcat „veşmântul de nuntă” primeşte cheile Raiului, păşind totodată în dimensiunea eshatologică a mântuirii: „Am văzut acolo un sălaş şi un cort de lumină,/ o voce vestind: Binecuvântat tâlharul/ care prin har a primit cheile Raiului./ Mai întâi am crezut că el era deja acolo, dar mai apoi am cugetat,/ Că sufletul nu poate simţi Raiul/ fără tovarăşul său, (trupul), instrumentul şi harfa lui” (Imnele Paradisului 8, 2).