Taina inimii
S-a vorbit şi se vorbeşte mult despre inimă, de la „centrul vital“ până la „sediul“ inteligenţei, intuiţiei şi sentimentelor. În acest sens, se zice adesea: „ideile mari vin din inimă“. De asemenea, se zice că inima este primul organ ce se formează la făt şi ultimul organ care putrezeşte după moartea omului.
Dacă în cosmologiile antice se credea că lumea s-a gândit cu „inima Zeului“ demiurg, fiind considerată centrul pământului, al focului şi al luminii, în tradiţia biblică, inima este „omul interior“, fiind sediul priceperii: „Gura mea va grăi înţelepciune şi cugetul inimii mele pricepere“, va spune psalmistul (Ps. 48, 3).
Tot în tradiţia biblică se zice că Dumnezeu după ce „face pe Adam“ îi suflă suflare de viaţă şi aşa omul se face „suflet viu“ (Fc. 2,7), care ar însemna tocmai taina inimii. Adică, inima este centrul de memorare a celor sufleteşti şi a celor trupeşti ale omului. Prima ar fi „comoara ascunsă“ (Lc. 6, 45) în care omul poate face altar de închinare, după cum spune prorocul Iezechiel: „Duh nou, inimă nouă“ (36, 26). Deci, în acest sens, inima este o teofanie sau o oglindă a lumii nevăzute. Este baza naturii intelectuale, acolo unde stau gândurile ascunse. Este însăşi Taina fiinţei create.
În sens mistic, inima este privită deodată ca înfăţişare de suflet, ca organ al trupului, dar şi ca unirea sufletului cu trupul. Sfinţii Părinţi vorbesc mereu de „inima de taină“, peste inima organică. Faţă de misticile antice, care vorbesc de „misterul inimii“, ca centru de interiorizare şi concentrare pe sine, în sens mistic creştin inima nu este atât „interiorizare“, ci „supraexteriorizare“, adică peste exterior şi interior. Altfel zis, în inimă se strâng deodată toate tainele create şi necreate.
Este o tradiţie mistică care spune că în Rai sufletul omului era la „exterior“, el se vedea primul şi corpul se vedea în „spatele“ sufletului, iar peste acestea era tainicul Trup-Veşmânt. Astfel, atunci când Adam numea vieţuitoarele avea acces direct la caracterul-firea-raţiunea fiecăreia. După cădere, se arată trupul în exterior şi sufletul în interior, în spate, iar inima este adâncul în care trebuie să se refacă taina persoanei, ca o reevidenţiere a sufletului care să spiritualizeze acţiunile trupului. Adâncul inimii trebuie să străbată până la mişcările trupului, nu să rămână ascuns în interior. Astfel se pot înţelege cuvintele Mântuitorului care spun că „nimic nu este ascuns care să nu iasă la lumină“ (Lc. 8,16) sau cuvintele pauline „când va judeca Hristos cele ascunse ale oamenilor“ (Rm. 1, 16).
Prin urmare, omul se edifică nu prin ceea ce face de suprafaţă şi de ochii lumii, ci prin ceea ce face în ascuns, în taina inimii sale. În acest sens, putem spune că fiecare din noi suntem „inima din noi în înfăţişare sau arătare“.
Dar întâlnirea totală se realizează în Taina Potirului Liturghiei ortodoxe. Potirul este „Inima lui Hristos în care este însuşi Sângele lui Hristos ca împărtăşanie“, unde Dumnezeu şi făptura sunt un singur Trup şi o singură Inimă, fără împărţire şi fără amestecare.
Teologia mistică insistă pe aspectul deschiderii inimii în exterior, atât a divinului, cât şi a omului şi a întregii făpturi. Există o parabolă în care se spune că omul pierzând Raiul s-a rupt în el, mintea de simţuri, sufletul de trup, iar organele s-au rupt într-o dualitate contrară. De aici intuiţia mistică de refacere a integrităţii pierdute prin reunirea contrariilor. Aceasta se face prin practica rugăciunii de unire a minţii cu inima, care are drept scop tocmai refacerea unităţii umane prin care apoi se rememorează Taina Inimii hristice, care este inima înduhovnicită ce are chipul lui Hristos şi pe Sfântul Duh, Cel Care preface trupul făpturii în Trup hristic-Euharistie.
În chip simbolic, putem spune că în inima mea de lut, cobor mintea mea trupească şi chem numele lui Iisus ca, venind El, inima şi mintea mea să se facă prescure în care Hristos să liturghisească cu inima iubirii de Dumnezeu pentru lume. Aşa inima şi mintea mea se prefac într-un potir de făptură, care aşteaptă să fie umplut cu Sângele dumnezeiesc al lui Hristos. Astfel, inima pământească a omului trebuie să lucreze pentru întruparea Inimii lui Hristos peste care venind suflarea Sfântului Duh să o prefacă în dumnezeiescul Trup. Şi aşa omul cu Dumnezeu sunt un singur Trup, o Inimă de Taină în care fiecare se întipăreşte în celălalt, făcând icoana vie în care Dumnezeu şi făptura sunt deodată împreună.
Se zice că îngerii căzând din lumină şi-au pierdut inima, rămânând doar cu mintea, care însă, fără inimă, devine contrară şi ucigătoare. De asemenea, se zice că omul căzând din Rai şi-a pierdut mintea, dar a rămas cu inima, care lipsită de minte a devenit pătimaşă şi la fel de distrugătoare. La moarte, celor care merg în iad li se ia şi inima şi de aceea în iad sufletele sunt fără inimă. În acest sens se zice că celor care prin rugăciunile sfinţilor ies totuşi din iad începe să le apară inima şi atunci sunt scoşi imediat din iad.
Părintele Ghelasie Gheorghe a creat o parabolă despre „sufletul care-şi păstrează inima în iad“ şi care evidenţiază tocmai această taină a sufletului, care deşi n-a putut să se lase de anumite păcate grele, totuşi nici inima nu s-a lăsat de numele cele sfinte. Parabola zice că odată un caz deosebit se petrecu în iad. Un suflet cu inimă este adus aşa aici. Toate sufletele ce vin în iad nu mai au inimă, acesta fiind tocmai semnul păcatului. Întrebarea mare a tuturor din iad era: de ce acest suflet, deşi nu şi-a pierdut inima, vine în iad?... Alarmă mare se făcu în tot iadul, de ajunse cazul la scaunul luciferic. Lucifer se cutremură la „vederea“ inimii şi dă ordin să i-o smulgă... Curios, inima era scoasă în afară şi atârna înfiorător ţinându-se doar de un „fir“... O droaie de demoni se puseră să tragă de inima bietului suflet, care ţipa de mama focului... Cât încercară, fu zadarnic... În plus, se petrecu un fap care aduse încă mai multă tulburare. Toţi demonii care se atingeau de inima sufletului începeau să se sufoce şi se apucau de piept cu o durere îngrozitoare... Unii începură să „aiureze“ zicând că simt şi ei un fel de „inimă“... Aşa că lăsară liber pe necăjitul suflet, care cu inima atârnând, nu ştia unde s-o apuce... Inima.... Inima... Ce bine că i-a rămas inima! Deşi este un păcătos vrednic de iad, în inima lui a „purtat“ toată viaţa lui pământească numele lui Iisus şi al Maicii Domnului. Nu a putut să se lase de câteva păcate grele, dar nici inima sa nu s-a lăsat de numele cele sfinte. Şi aşa că inima i-a rămas. De aceea, în tot iadul se dădu imediat sentinţa: afară cu acesta!