Taina Sfântului Botez ca premisă a veşniciei
Împărăția Preasfintei Treimi ni se deschide prin Taina Botezului, astfel că „în scăldătoarea Botezului peste noi s-a însemnat numele cel mare și înfricoșat al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”. În clipa botezului, la fel ca la Iordan, cerurile se deschid și pentru noi, iar Tatăl Își arată disponibilitatea de a ne înfia în Hristos prin Duhul Său. De acum puterile cerești coboară la noi, dar și noi urcăm împreună cu ele pe căile deschise nouă mai înainte de Hristos. Evident, aceste ceruri inteligibile pot fi „văzute” deschise, primitoare numai prin cupola Bisericii dreptmăritoare și nu în afara ei.
Botezul în numele Dumnezeului Treimic este o „naștere de Sus” sau „naștere în Duh” prin care omul este iarăși sădit în Împărăția cerească, deoarece el încă de la crearea lui trebuia permanent „să se nască cu voința din Duh, pentru ca același om să fie făptură a lui Dumnezeu, după fire, și fiu al lui Dumnezeu, după har”. Prin Botez ne facem iarăși părtași acestei nașteri „imateriale, îndumnezeitoare și dumnezeiești”, prin care ne eliberăm de moartea perpetuată prin nașterea trupească. „Astfel, Dumnezeu a unit rațiunea existenței mele și rațiunea existenței bune și a înlăturat despărțirea și distanța acestora, produsă de mine, și prin acestea m-a pus cu înțelepciune în mișcare spre rațiunea existenței veșnice. Această rațiune nu-i mai lasă pe oameni să fie purtați și să se poarte fără voie, căci iconomia purtării celor văzute ia sfârșit cu marea și obșteasca înviere, care naște pe om spre nemurire într-o existență neschimbată” (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Arvuna învierii
Prin întreita scufundare în apa baptismală, cel care se botează imită moartea şi învierea Domnului. Prin Cruce şi moarte, Domnul a biruit păcatul şi dezbinarea şi a surpat zidul despărţitor dintre oameni şi Dumnezeu, iar prin Botez omul moare păcatului şi egoismului, nemaitrăind pentru sine, ci pentru Dumnezeu şi în Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur socotește Botezul ca prima înviere, cea a sufletului, care face posibilă învierea cea din urmă, adică a trupului. „Această înviere dintâi, spune sfântul, este izbăvirea de păcate, a doua înviere este învierea trupului. Ți-a dat-o pe cea mai mare, așteapt-o și pe cea mai mică. Cea dintâi este cu mult mai mare decât a doua. Căci e cu mult mai mare să izbăvești de păcate decât să vezi un trup înviat.” De altfel, cele spuse de Sfântul Ioan Hrisostom sunt confirmate și de ultimele trei articole ale Simbolului niceo-constantinopolitan, care reflectă această legătură tainică între Botez și învierea cea de obște („Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor, aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”). Ridicarea din apa baptismală înseamnă învierea sufletului celui botezat la o viaţă nouă, în Hristos: „Căci scufundându-te în apă, îţi pierzi urma şi laşi să se înţeleagă că ai ajuns să te lipseşti de viaţa din aer. Iar a te lipsi de viaţă e totuna cu a muri. Când, peste câteva clipe, te-ai ridicat iarăşi la suprafaţa apei, ajungând din nou la lumină, înseamnă că te doreşti fierbinte după altă viaţă, iar după ce-ai dobândit-o, trăieşti numai pentru ea”.
Comuniune pentru eternitate
Prin numele primit la botez, creștinul se leagă veșnic de Dumnezeul Treimic, pentru că „în nume e dată persoana fiecăruia, distinctă de altele și prin care se arată valoarea fiecăruia în ceea ce are deosebit de alții” atât la nivelul viețuirii interumane, cât mai ales în ochii lui Dumnezeu. Astfel, „prezența persoanei umane în memoria lui Dumnezeu este garanția, semnul și făgăduința nemuririi și a bucuriei veșnice”.
În Taina Botezului, omul răspunde chemării lui Hristos. Cu acest prilej noi hotărâm (sau prin mijlocirea naşilor) că voim să-L îmbrăţişăm pe Hristos şi să-I urmăm Lui. Această atitudine a noastră are o mare însemnătate, pentru că ceea ce primim nu este doar pentru vieţuirea pământească, ci trece în veşnicie. Hristos şi harul său nu sunt trecători sau stricăcioşi. El nu doreşte cu noi doar o comuniune vremelnică, ci voieşte o relaţie eternă în împărăţia Sa. Aceasta, pentru că El nu S-a întrupat, nu a pătimit, nu a murit şi a înviat şi apoi S-a înălţat la ceruri doar pentru ceva pământesc şi stricăcios, ci pentru ca omul să nu mai fie înghiţit de moarte şi de iad, ci să fiinţeze veşnic în rai în comuniune cu Sfânta Treime. De aceea, El a binevoit ca viaţa Lui dumnezeiască să intre şi în cei care vor crede, iar începutul acesteia în om se face prin Botez. Tocmai încorporarea în Hristos prin Botez înseamnă că unirea noastră cu El se face pentru veşnicie, fiindcă El este veşnic. Astfel vorbeşte şi Sfântul Nicolae Cabasila: „Cei care nu s-au botezat au numai primul din aceste lucruri, al doilea nu. Şi anume, au firea omenească la fel cu cei botezaţi, în schimb le lipsesc credinţa în mântuirea adusă de Mântuitorul şi părtăşia aceluiaşi gând şi aceleiaşi inimi ca şi El. Unii ca aceştia, neavând aceeaşi voinţă cu Hristos, vor fi lipsiţi de iertarea păcatelor şi de cununa dreptăţii. Altfel, nimic nu-i opreşte să ajungă şi ei slobozi, după o altă libertate, şi nici să învieze până şi cu trupul, ca unii care au aceeaşi fire omenească cu Hristos. Căci, de fapt, Botezul se face pricină numai a vieţii celei viitoare, nu şi a celei de acum”.
Conflictul cu lumea și mucenicia
Din clipa în care omul începe să creadă în Hristos și să fie botezat în numele Lui, el deja se află în conflict cu lumea care, în general, este aservită păcatului și potrivnică lui Hristos și Bisericii. De această realitate am fost avertizați de la început de Hristos: „Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște” (Ioan 15, 18-20). Deci, „dincolo de compromisurile și înțelegerile trecătoare, dincolo de „sfintele alianțe” și de concordanțele dintre Biserică și lume, acestea se contestă reciproc”. De aceea, cel botezat în numele lui Hristos se găsește mereu pe poziția mărturisirii împotriva păcatului, dar și pe mărturia dată până la sânge pentru Adevărul veșnic.
Concluzie
Așadar, Taina Botezului este prima condiţie a intrării în Împărăţia cerurilor, căci ea este şi poarta de intrare în Biserică, iar în afara Bisericii nu este mântuire. După cum învaţă şi Sfântul Nicolae Cabasila, prin Taina Botezului se pune început unei vieţi, nu după firea lui Adam cel vechi, deci muritoare, ci după chipul lui Adam cel nou, eternă: „Naşterea noastră cea prin Botez închipuie începutul vieţii ce va să vie. Dobândirea de noi mădulare şi de simţiri noi întruchipează pregătirea pentru noua orânduire a vieţii ce ne aşteaptă. Or, pentru viaţa viitoare nu ne putem pregăti în alt chip decât câştigându-ne de aici, de jos, viaţa în Hristos, Care «s-a făcut Părinte al veacului ce va să vină», după cum şi Adam este părinte al vieţii de acum prin aceea că a lăsat oamenilor ca moştenire viaţa cea pieritoare. Căci, după cum nici viaţa de aici n-am putea-o duce dacă n-am avea simţirea lui Adam şi puterile cerute oricărui om ca să trăiască, tot aşijderea nici în lumea fericirii de veci n-am putea ajunge fără a ne fi pregătit printr-o viaţă dusă în Hristos şi fără să fi vieţuit după chipul şi asemănarea Lui”. Cu alte cuvinte, prin harul Botezului, dar și prin celelalte Sfinte Taine, Duhul Sfânt ne pregătește treptat pentru ființarea în noua casă cerească, unde nu putem intra fără „haină de nuntă”, ci doar îmbrăcați în Hristos.