Taina unei fiice de boier cu dăruire de călugăriţă

Am întâlnit de multe ori oameni a căror credinţă m-a fascinat. Nici o umbră de îndoială, nici întrebări, nici gânduri ascunse. Probabil se aseamănă cu acea credinţă recomandată de Mântuitorul, care poate muta şi munţii, dacă este nevoie, şi rezolvă problemele care par la prima vedere a fi nerezolvabile.

Îndată după 1990 veneau la Iaşi două persoane din Bucureşti pentru a-i cere ajutorul mult milostivei Sfinte Parascheva. Plecau cu trenul joi seara, călătoreau toată noaptea, vineri petreceau în rugăciune şi post, ascultând slujbele Catedralei, şi se reîntorceau acasă sâmbătă dimineaţa. În toată această perioadă nu consumau alimente, nici chiar apă, şi se rugau îndelung, având nădejde în ajutorul Sfintei care ocroteşte Moldova. Reveneau cel puţin la două luni, dacă nu şi mai des, mărturisind întotdeauna cât bine le-a făcut lor Dumnezeu prin mijlocirea mult milostivei şi folositoarei Cuvioase Parascheva. Mi-am amintit de multe ori de neprefăcuta credinţă a celor două evlavioase femei şi cred cu tărie că aceste exemple se întâlnesc adeseori în lumea strâmtă din jurul nostru. O astfel de credinţă puternică, cutremurătoare şi tulburătoare am ascultat-o, cu vădită emoţie, din spusele înţelepte ale stareţei Mănăstirii Samurcăşeşti - Ciorogârla, stavrofora Lucia Bostan. Minunea Sfintei Parascheva Ajungând stareţă după 1990, maica Lucia a găsit mănăstirea în ruină. Trecerea anilor şi restricţiile unui regim ostil au aşezat peste ctitoria boierilor Samurcaş un văl negru de fum, păianjeni şi uitare. Stareţa a muncit mult, a ieşit la câmp în fruntea călugăriţelor, muncind alături de ele, trezindu-se prima şi mergând la odihnă ultima. Cu toate acestea, puterile ei limitate nu puteau schimba starea generală a mănăstirii. Vistieria goală, veniturile infime, numeroasele cerinţe ale mănăstirii nu puteau fi rezolvate decât printr-o minune. Şi minunea a venit la vremea ei. În ceasurile de rugăciune stareţa îi cerea Sfintei Paracheva să privească cu milostivire spre mănăstirea în care au stat în pribegie moaştele ei în îndepărtatul an 1944. Neajutorată şi împresurată de griji, stareţa îngenunchea în faţa icoanei Sfintei Parascheva, măiestrit zugrăvită de iscusitul iconar Protcenco, şi o ruga mereu, printre lacrimi, să trimită o picătură din ajutorul ceresc mănăstirii. Este plin de semnificaţii felul în care a intervenit Sfânta Parascheva, ca răspuns al rugăciunilor stăruitoare ale stareţei Lucia Bostan. Una dintre călugăriţele mănăstirii s-a dus într-o zi din anul 1999 la o farmacie din Bucureşti pentru a cumpăra medicamente. A fost atunci întrebată de o bătrânică din care mănăstire vine, exprimându-şi dorinţa de a vorbi cu stareţa. După câteva convorbiri telefonice, întâlnirea dintre cele două s-a realizat. Bătrânica hotărâse să-şi încredinţeze apartamentul mănăstirii, cu condiţia să fie ajutată în zilele grele ale sfârşitului vieţii sale. Bătrâna, cu numele Elena Manoli, nu mai avea nici o rudă. Era fiica unui boier care-şi pierduse averea şi numele după 1947. Familia Apostoleanu din care descindea bătrânica cu pricina avusese conace şi proprietăţi în ţinutul Vrancei, legături puternice cu boieri şi înalţi demnitari politici din veacul al XIX-lea, inclusiv cu principele Alexandru Ioan Cuza, care poposeau în casele şi pădurile lor din ţinutul babei Vrâncioaia. După 1947 s-a stabilit împreună cu tatăl ei în Bucureşti, primind un apartament, după ce au pierdut tot ce-au avut. Bătrâna nu a povestit nimic din trecutul ei. Era atât de mâhnită şi nu credea că într-o zi va mai putea recupera ceva din vechile proprietăţi ale familiei. Apropiindu-se de mănăstirea Samurcăşeşti - Ciorogârla, bătrânica a cunoscut căldura unor suflete curate şi ajutorul lor sincer, total. A observat devotamentul călugăriţelor şi neobosita lucrare, hărnicia şi corectitudinea lor. În apartamentul ce-l deţinea, vieţuitoarele mănăstirii au făcut ordine, schimbând dintr-o dată atmosfera. De trei ori pe săptămână îi erau aduse bucate alese, ceaiuri, medicamente şi mai ales atenţie şi iubire creştină cum nu întâlnise niciodată. Fără să spună câţiva ani monahiilor cine era de fapt, le-a oferit după un timp bani pentru lucrările mănăstirii, urgente şi mai mult decât necesare. Minunea s-a produs prin intervenţia Sfintei Parascheva. Bătrânica era o boieroaică împinsă de nedreptăţile vremii într-o margine a societăţii, uitată de toţi, umilită şi acoperită de ruşine. După anul 2000 a recuperat proprietăţile familiei Apostoleanu şi le-a dăruit obştii de la Samurcăşeşti - Ciorogârla. Doar aşa mănăstirea a putut îmbrăca veşmânt nou. Discreţia unui ctitor Pictura bisericii mari s-a restaurat, catapeteasma a fost aurită, policandre noi, candele mari de argint ca la vechile ctitorii voievodale, obiecte de cult, biserica cimitirului înnoită, cu mobilier nou şi haină picturală, toate acestea, împreună cu alte lucrări, s-au făcut din donaţia discretă a acestei femei smerite. Bani mulţi au intrat în vistieria mănăstirii şi au fost chivernisiţi cu mare grijă. Dintr-o mănăstire ruinată, Samurcăşeşti - Ciorogârla a devenit luminată, strălucitoare, mărturisitoare a ajutorului sfinţilor în viaţa noastră. Elena Manoli a dăruit tot ce-a avut, până la ultimul bănuţ, mănăstirii. În total s-au strâns mai mult de zece miliarde vechi, bani proveniţi din vânzarea unor pământuri care păreau pierdute de mult. Pentru ea şi-a păstrat doar pensia de câteva milioane vechi, oricum insuficientă pentru cheltuielile lunare decente ale unui om. A simţit întotdeauna ajutorul stareţei Lucia Bostan şi a unor călugăriţe care au cercetat-o mereu, cu atenţie şi bunăcuviinţă. A dorit să rămână necunoscută, ascunzându-se în smerenie şi aşteptând răsplată netrecătoare, după nemincinoasă făgăduinţă, în ziua cea mare a răsplătirii celei drepte. Când toate au fost gata şi mănăstirea şi-a încheiat lucrările, Elena Manoli, ajunsă la vârsta de 86 de ani, a rugat-o pe stareţă să meargă împreună pentru a vedea ce s-a realizat din donaţia ei. În preafrumoasa biserică bătrâna a îngenunchiat în faţa uşilor împărăteşti şi I-a mulţumit lui Dumnezeu că a primit darul ei întru slava numelui Său. În luna noiembrie 2009 călătoria pământească s-a sfârşit. A stat puţine zile în spital, în aşa fel încât să nu împovăreze pe cineva prea mult. Mănăstirea a primit-o să-şi afle odihna până la ziua Învierii. În mijlocul bisericii împodobite prin strădania sa, bătrâna arăta ca o prinţesă din trecute vremuri, înconjurată de flori şi de cântările călugăriţelor. Doar ele, călugăriţele, au fost prezente la slujba prohodirii. Boierii cei mulţi o aşteptau dincolo, dimpreună cu avuţiile trimise din vreme, într-un loc în care furii nu le sapă, nici le fură şi unde moliile şi rugina nu le strică. Stareţa şi soborul mănăstirii i-au cântat slujba ca şi pentru una dintre ele, aşa cum fusese în taină, o călugăriţă cu fapte de principesă ca-n vremurile de odinioară. Un biet preot n-a reuşit să cuprindă în cuvântul rostit atunci viaţa şi faptele acestei femei, a cărei iubire pentru Biserică a fost fără margini. Dar ce folos mai aveau zicerile într-o atare situaţie, când cineva preferase să facă totul în taină, împlinind astfel porunca Mântuitorului Hristos. Călugăriţele au petrecut-o la mormânt în cimitirul liniştit, făcând pentru ea milostenie şi pomenire cuvenită. În rugăciunile lor şi-n istoria acestei mănăstiri va fi amintită mereu Elena Manoli, marea ctitoră din neamul boierilor Apostoleanu. Mănăstirea Samurcăşeşti a fost ctitorită de marele vornic Constantin Samurcaş în anul 1808, pe moşia sa din comuna Ciorogârla, la 15 km de Bucureşti. Lăcaşul de cult cu hramul „Sfânta Treime“ a fost sfinţit în anul 1870, după ce pictorul Gheorghe Tattarescu terminase pictura. Cutremurul din anul 1940 a distrus aproape în întregime biserica. Între anii 1941-1943, mănăstirea a fost reconstruită, cu ajutorul generalului Theodor Ciurea. Construcţia de astăzi păstrează forma iniţială, cu trei altare, având trei hramuri: „Sfânta Treime“, „Adormirea Maicii Domnului“ şi „Cuvioasa Parascheva“. Arhitectura este în stil brâncovenesc, iar lăcaşul de cult este placat pe exterior cu cărămidă aparentă şi ceramică. La Mănăstirea Samurcăşeşti se poate ajunge din Autostrada A1 Bucureşti-Piteşti, spre comuna Ciorogârla, pe DJ 401, str. Ipătescu Ana nr.53.