Tainicul lăcaş de lângă apa Bistricioarei

Locul a fost parcă pregătit cu minuţiozitate pentru aşezarea acestei miniaturi de lemn. Pe fundal, dealuri împădurite, desenate fabulos de fiecare anotimp în parte, iar în jur un zid scund de piatră, ca un brâu protector. Timpul a semănat în preajma bisericuţei cruci albe şi cenuşii, semne ale trecerii prin această viaţă a celor ce au trăit pe aceste meleaguri.

 

Într-un aşa decor binecuvântat, lăcaşul de lemn de la Bistricioara capătă un aer tainic, de legendă. Iar oamenii locului păstrează şi acum o seamă de legende legate de construirea sa. Una dintre ele spune că lăcaşul ar fi fost ridicat de urmaşii ardelenilor care au trecut munţii spre Moldova, la începutul secolului XVIII, fugind de frica Uniaţiei. Sute de familii ardelene şi-au lăsat casele şi locul de baştină şi s-au aşezat în Moldova, cei mai mulţi pe Valea Muntelui, în zona Neamţului. La Fărcaşa, la Ceahlău, la Galu, la Pipirig, peste tot au întemeiat sate mândre şi au clădit biserici smerite, de lemn, migălite şi înfrumuseţate cu binecunoscutul lor har, să aibă unde-i mulţumi lui Dumnezeu că i-a ferit din calea prigoanei habsburgice.

 

La Bistricioara, spune tradiţia, în jurul anilor 1700-1710, ar fi poposit vreo 15 familii de ardeleni, care s-au aşezat pe malul drept al râului ce dă şi nume satului. „Printre primele lucruri avute în vedere la aşezarea lor aici a fost zidirea unei biserici. Este vorba de această bisericuţă de lemn, construită, se pare, între anii 1750-1775“, spune părintele paroh Ion Irina. 

Lăcaşul este ridicat din bârne de brad cioplite, aşezate pe talpă de stejar şi pe temelie de piatră de râu. Bârnele sunt încheiate la colţuri „în coadă de rândunică“, după tipicul ardelenesc. Un element arhitectural particular este acoperişul etajat, învelit cu draniţă, la fel ca cel de la biserica de lemn de la Ceahlău.

 

Planul bisericii este în formă de cruce, având abside laterale pentagonale. La exterior, bârnele sunt acoperite cu scândură, pentru o mai bună protecţie, practică destul de frecventă în cazul bisericilor de lemn din Moldova.

 

În vecinătatea bisericii se afla şi clopotniţa, care avea acelaşi acoperiş etajat, ca şi bisericuţa, dar aceasta a fost dărâmată în jurul anilor 1937-1940.

De dimensiuni ceva mai mari decât biserica de lemn din Ceahlău, cea de la Bistricioara are interiorul împărţit în altar, naos şi pronaos, pridvorul fiind adăugat mai târziu construcţiei.

 

Deşi aici nu se mai slujeşte constant de la începutul secolului XX, monumentul s-a păstrat destul de bine. Deşi nu există date scrise care să confirme acest lucru, se spune că bisericuţa ar fi beneficiat de o restaurare integrală la 1831.

 

În interior se păstrează catapeteasma originală, care nu a fost niciodată restaurată. De asemenea, în altar se păstrează câteva icoane de o vechime considerabilă. 

 

Două elemente particularizează acest lăcaş de lemn în rândul celor similare de pe Valea Muntelui: pictura de pe peretele nordic şi sistemul de boltire. 

 

Pe peretele nordic al bisericii poate fi admirată scena Lumii de Apoi, pictată pe pânză de sac, de un pictor necunoscut. O scenă de o uluitoare expresivitate artistică, aşa cum o apreciază specialiştii în arta bisericească. „Pe perete s-a aplicat o pânză de sac pe care s-au pictat Sânul lui Avraam, Raiul şi Iadul, cele trei componente ale Lumii de Apoi. Specialiştii care au mai fost pe aici spun că este singura biserică cu o asemenea vechime din aceste locuri care are o pictură pe bârnă“, explică părintele Irina.

 

Într-adevăr, pictura, bine conservată, deşi n-a suferit nicio intervenţie, impresionează prin expresivitate. În fapt, există trei registre distincte, care compun, la scară mică, Lumea de Apoi. Contorsionarea trupurilor supuse chinurilor veşnice şi îngrijorarea celor care aşteaptă greul examen al ultimei judecăţi umanizează scenele şi le apropie de realitate. Poate şi de aceea, privindu-le, trăirile se amplifică, emoţiile cresc.

 

Biserica se remarcă, aşa cum aminteam, şi prin sistemul de boltire. Astfel, bolţile celor trei spaţii interioare sunt diferite. Pronaosul are un plafon drept, cel al naosului are forma unui trunchi de con sprijinit pe nervuri dispuse radial, iar bolta altarului are formă unghiulară.

 

Deşi lăcaşul s-a conservat bine în timp, necesită unele lucrări de refacere şi consolidare. De asemenea, pictura catapetesmei, precum şi fabuloasa scenă a Lumii de Apoi şi-ar recăpăta strălucirea şi frumuseţea dacă ar fi supuse unui corect şi complet proces de restaurare.

Bisericuţa de lemn de la Bistricioara poartă hramul „Sf. Voievozi“ şi este înscrisă pe lista monumentelor istorice din judeţul Neamţ. Turişti vin în permanenţă să o vadă, mai ales că se află în apropierea Ceahlăului, iar drumul de acces este foarte bun. Localitatea Bistricioara s-a dezvoltat pe malul apei cu acelaşi nume, iar în prezent este parte componentă a comunei Ceahlău din judeţul Neamţ. 

 

În lăcaşul din cimitir se slujeşte de două ori pe lună, cu ocazia marilor sărbători, dar şi atunci când se fac pomeniri pentru cei adormiţi. Pe 15 august, de Adormirea Maicii Domnului, cei de la Bistricioara plecaţi în lumea largă se întorc acasă. Cimitirul din jurul bătrânei bisericuţe se însufleţeşte atunci, căci fiecare vine să-şi pomenească moşii şi strămoşii. „Aici se slujeşte de două ori pe lună şi la sărbătorile mari, satul având de la 1892 biserică de zid. Oamenii sunt mai ataşaţi de bisericuţa asta. Când se face slujbă, chiar simţi o trăire specială. Biserica de zid e impozantă, are lumini, policandre, dar aici parcă te regăseşti cu adevărat“, crede preotul paroh.