Tataie Gheorghe
Eu nu făceam decât să-mi fie dor. Dumnezeu, care putea orice, lua chipul lui tataie și venea, în toiul dorului meu de el, ce semăna cu toiul iernii, pe la noi.
Imediat ce pornea la drum, mamei i se năzărea să dea cu var peste pădurea prin care avea el de trecut.
Continua cu satul nostru, după care cu satul lui tataie, făcându-le să semene leit.
Văruia apoi dealul și câmpul dintre ele.
Ce faci, mamă, ziceam, dacă n-o să mai știe tataie pe unde să vină?
Nu știam că venea Altcineva în locul lui, și nu știa asta nici ea.
Cum era vorba de Dumnezeu, ziua în care venea tataie se transforma în duminică.
Dacă tataie ar fi venit în fiecare zi pe la noi, ar fi fost duminică mereu.
Mama nu s-ar fi oprit în nici o zi a săptămânii din văruit, ba chiar în nici o zi a vieții ei, numai să-l vadă pe tataie apărând de dincolo de pădure, despicând cu pieptul viscolul în două.
Eu priveam din fața casei noastre, prin despicătura aceea, spre casa în care se născuse mama.
Vedeam toată copilăria ei prin despicătură.
Era primăvară înapoia drumului pe care venea, înfruntând viscolul, tataie.
Mirosea a flori de ger mersul lui.
Intra mai întâi mirosul florilor în sat. Nu singur, ci dus de mine de mână.
Apoi îl vedeam pe tataie dezbrăcându-se de iarnă, în timp intra în casă la căldură.
Intra și dorul meu după el, dar nu tot, o parte rămânea afară, ca să le spună celor din sat c-a venit tataie pe la noi.
Aceștia ziceau că mă laud.
Nu știam că nu era el, ci Dumnezeu. Chiar că m-aș fi lăudat, dacă știam.
Aflam asta numai după ce pleca. Pentru că duminica se făcea sâmbătă, joi, miercuri, sau ce zi era ea, la loc.
Până și atunci când era duminică, după ce pleca tataie, începea să fie o altă zi.
Și parcă nu mai era deloc primăvară în urma lui.
Mă uitam lung prin despicătura din viscol și vedeam streașina casei de dincolo de pădure plângând cu lacrimile mamei. Și cu ale mele un pic.
Apoi, mi se făcea frig și mergeam înăuntru lângă sobă.
Afară era noapte, dar în cele două odăi ale casei noastre, deși nu aprinsese nimeni lampa, era lumină ca ziua.
Să știi că n-a fost tataie, ci Dumnezeu, îi spuneam mamei, însă ea o ținea pe a ei, încercând să mă convingă că fusese tataie Gheorghe.
Îl cunoștea după puterea cu care el făcea din orice zi a săptămânii duminică.
O credeam numai pe jumătate.
Dacă era așa, de ce ziua în care ne aflam, care era chiar duminică, devenea, după plecarea lui, o zi oarecare din calendar?