Teama, vecina necredinţei
Există în viaţa Mântuitorului câteva momente de maxim contrast, în care lumina dumnezeirii alternează cu întunericul cel mai adânc, în care bucuria şi mirarea se învecinează trist cu frica, neputinţa şi boala. Un astfel de moment este și episodul vindecării copilului lunatic. Situată la foarte puţin timp după Schimbarea la Faţă a Domnului, vindecarea copilului lunatic vine să ne arate întâlnirea dramatică dintre lumea transfigurării de pe Tabor şi lumea noastră marcată de urâtul suferinţei, de chipul omului căzut în stăpânirea satanei şi de neputinţa şi dezbinarea pe care le produc necredinţa şi frica.
Pentru a înţelege şi mai mult acest moment, vreau să vă spun că există în spaţiul culturii creştine europene un tablou dedicat Schimbării la Faţă, cel al lui Rafael Sanzio, care ilustrează perfect alăturarea celor două lumi. Taborul este pictat în registrul superior, într-un orizont de lumină diafană, ce sugerează mirarea şi bucuria care se revarsă asupra lumii la vederea slavei, învecinat mai jos cu universul sumbru al dezbinării şi al urâtului uman marcat de prezența și lucrarea distructivă a celui rău. Neobişnuita alăturare a celor două scene într-un singur tablou, ce zugrăvește unicul moment de slavă pe care Însuşi Domnul l-a oferit ucenicilor, se explică prin faptul că absenţa Lui dintre oameni a fost pretextul ca satana să dezbine şi mai mult lumea şi să o arunce în haos. Tabloul mai vrea să arate că Iisus mai purta pe faţă semnele Schimbării la Față, ceea ce face şi mai evident contrastul dintre cele două lumi. Privitorul acestui tablou reţine de fapt două chipuri, cel al lui Iisus înălţat în slavă, privind nu fără durere spre biruinţa Învierii, şi cel al copilului, complet lipsit de apărare, care cade în agonia celui rău.
Dojana Domnului, „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?”, este avertismentul care ne arată că necredinţa și mai ales lipsa de deschidere şi de încredere a omului în ajutorul lui Dumnezeu sunt mai periculoase și mai distructive decât însăși lucrarea diavolului. Iisus ne arată nu ceea ce ar putea face El pentru copilul demonizat, ci ceea ce credinţa ucenicilor şi a noastră ar putea să facă pentru cel suferind. Iar ceea ce îi face pe oameni împreună lucrători la minunile lui Dumnezeu este credința, fie ea şi cât un grăunte de muştar.
Dincolo de cazul tulburător al unui copil bolnav şi al neputinţei omeneşti de a vindeca sau măcar de a da speranţă acolo unde ea nu mai este, acest episod evanghelic ne prezintă cu maxim realism lucrarea distructivă a diavolului, de care nu trebuie să ne îndoim nici o clipă. Cu toate că lumea în care trăim cu greu mai acceptă minunile, se încăpățânează să rămână o lume pe care omul nu o poate cuprinde, gata oricând să se reverse în universul nostru în haos și dezordine. Nu ţine doar de domeniul superstiţiei să crezi că răul este lipsit de substanță și că nu acționează distructiv în lume, ci este însăşi capcana pe care acest spirit căzut ne-o întinde în față, încercând să ne convingă că el nu există.
Pe lângă acţiunile diavolului, mai dramatice sunt neputința și slăbiciunea omului de a crede. Ele devin astfel durerea lui Dumnezeu care își vede făptura complet golită de puterea cu care a înzestrat-o, de a nu se teme în fața celui rău. În acest moment, teama devine însăși condiția existențială a omului, pentru că ea se definește nu ca simplu instinct de conservare sau frică în faţa necunoscutului, ci în primul rând ca opus al credinței. A te lăsa cuprins de frică înseamnă a uita cine ești și a da loc liber de acțiune diavolului.
Când Iisus ne cere fermitate și curaj în lupta cu cel rău, ne face părtaşi la propria Sa biruință împotriva diavolului, care nu face decât să domine, să înșele, să urâțească și să dezbine. Din acest moment, omul are posibilitatea de a face minuni prin puterea lui de a se încrede în Dumnezeu, de a nu se îndoi şi mai ales prin tăria de a sta ferm în faţa diavolului. Dacă minunea nu se naşte în sufletul omului, înlăturând cenuşiul necredinţei, ea nu se poate transmite în exterior ca dar al lui Dumnezeu şi ca putere a omului de a iubi şi de a se identifica cu suferinţa semenului său. Minunea încolțește mai întâi în sufletul omului, în acea solidaritate umană pe care ne-o dă compasiunea în faţa suferinţei şi care se împlineşte prin credinţa că fiecare om poate muta şi munţii. Iar muntele pe care credinţa trebuie să îl mute îl reprezintă indiferenţa, necredinţa, dar mai presus de toate frica noastră care ne încremeneşte în faţa răului.
Şi dacă tot am început această călătorie de la dumnezeiasca lumină a Taborului, doresc să vă spun că Domnul ne provoacă şi pe noi să Îl contemplăm din adevăratul munte al minunilor, al iubirii şi al credinţei, şi nu încremeniţi în muntele fricii şi al indiferenţei în care ne aruncă tot mai mult lumea în care trăim şi, în mod evident, diavolul.