Teluric și nepământean: „Miracolul din Tekir”

De obicei, e nevoie să iei ceva distanță de țara natală, spre a‑i detecta sunetele de adâncime. În tânărul cinema românesc, acest adevăr îl confirmă cel mai bine Ruxandra Zenide, regizoarea româncă stabilită din copilărie în Elveția, cu studii de film la Praga și la New York, dar care a ales să facă film în România și despre România.

Debutul său, Ryna (2004), povestea maturizării unei adolescente din Deltă într‑un mediu familial destrămat și o societate ostilă, a impus două nume: cel al tinerei regizoare și cel al protagonistei, Dorotheea Petre - o actriță ale cărei gravitate, grație și misterioasă căldură nu le întâlnești în ultimele generații de actori autohtoni. Magnetismul introvertit al personalității ei modelase întregul univers emoțional și caracterologic din Ryna, după cum se întâmplă și acum, la 10 ani distanță, în Miracolul din Tekir, film conceput special pentru această actriță, cum mărturi­sește Ruxandra Zenide. Scenariul,scris de regizoare, regizorul‑scenarist și producător Alex Iordăchescu (vezi Copilăria lui Icar) și romanciera Doina Ruști, este atipic, prin complexitate și încărcătura semantică, noului nostru val.

Atracția Ruxandrei Zenide spre etnicismul arhaic românesc (dificilă fără o bază literară solidă), susținută de idealismul livresc al lui Alex Iordăchescu (cam aerian, însă, în Copilăria lui Icar) și de pragmatismul profesional al Doinei Ruști au făcut casă bună, creând un produs cinematografic de gen, cu potențial artistic și comercial, a cărui vitalitate a început să fie probată de festivaluri (cel de la Zürich din 2015, unde a avut premiera și a câștigat Premiul Emerging Swiss Talent, festivalurile de la Fribourg, Sophia, Bruxelles, Anonimul...).

Alta decât cea a tinerilor regizori formați în propria țară, România Ruxandrei Zenide, mai ales cea din Miracolul din Tekir, respiră un iz ancestral de factură parțial eliadescă, parțial vasile‑voiculesciană, definitivat în laboratorul fantasmelor proprii ale autoarei.
E greu, însă, cu ancestralul în cinemaul românesc, care pare (mai ales după â89) lipsit de resorturi pentru catabase, anabase sau alte plonjeuri în fantastic. Ce‑i drept, nici înainte n‑o ducea prea bine în această privință. E greu și cu Mircea Eliade, care ar părea mană cerească pentru fantasy... și totuși, pierdute în pitoresc și lipsite de o prelucrare scenaristică pe măsură, peliculele inspi­rate de scrierile lui au eșuat una după alta... E o dovadă de fler, așadar, că Ruxandra Zenide nu a pornit singură în această aventură, ci a înțeles că scenariul unei drame‑mistery e bine să fie realizat în echipă.

Rețeaua inteligent distribuită de personaje din jurul protagonistei, Mara (Dorotheea Petre), relațiile bine exploatate dintre acestea, firul acțiunii și suspansul, ca și alternanța peisa­jelor dobrogene și relația om‑peisaj, atent puse în valoare de directorul de imagine Hélène Louvart - toate acestea investesc universul filmic cu substan­ță coerentă și credibilitate. Spectatorul poate accepta povestea‑legendă a unei fecioare‑taumaturg dintr‑un cătun dobrogean - Mara - care se trezește gravidă după ce s‑a îmbăiat în ghiolul de nămol în care s‑a înecat cândva logodnicul ei... îi va urmări cu interes taina (pe care filmul o devoalează cam repede) și va compătimi cu ultragierile la care o supune societatea patriarhală, iar apoi și cea care se va folosi de taina ei... Chit că incendierea casei femeii, în manieră Ku‑Klux‑Clan, de către pescarii consăteni, care o consideră vrăjitoare și vor s‑o alunge pentru că le‑ar purta ghinion, nu arată deloc românește.

Celelalte personaje din jurul Marei, ca preotul integru, care îi ia apărarea (Andrei, alias Bogdan Dumitrache), preotul bătrân și blazat (Constantin Dinulescu), care îl încurajează pe cel tânăr la compromisul „iubirii interzise”, țiganca arendașă (Viorica Geantă Chelbea) și personalul medical de la Sanatoriul Tekir (reconstituire gotic‑miniaturală a Cazinoului constăn­țean), inclusiv emigranta bogată, cu care Mara intră în relația cea mai complexă -, toate acestea își au farmecul lor și pot fi acceptate, cu o condiție: să se petreacă într‑o Românie atemporală, în care codurile patriarhale, superstiția și credința au sincretizat într‑un tot unitar, specific unei vârste a omenirii. Factura scenică generoasă a Dorotheei Petre face ca toate astea să nu sune în falset, ceea ce e deja un miracol!

Lucrurile se complică la declanșarea conflictului principal - esențialmente psihologic - dintre Mara și Lili (Elina Löwensohn), văduva româncă bogată și cinică, venită din Elveția la tratament împotriva steri­lității. Ieșim din ancestral în psihologic, adică în modernitate, iar prin încărcătura de malefic din jurul lui Lili, și în sfera goticului postmodern. Mara, Lili și gigolo‑ul acesteia (alias ­George Piștereanu) formează un trio ambiguu și potențial periculos, neutralizat la un moment dat de intervenția părintelui Andrei. Tensiunea psihologică dintre Mara și Lili, care socialmente și uman se resping reciproc, dar un singur numitor comun le atrage: nămolul miraculos și fascinația fecundită­ții, deținute de Mara, dorite de femeia bogată, care ar fi în stare de orice ca să o aibă... toate acestea constituie marile atuuri, dar ele îi ascund și fisurile. Acestea constau în joncțiunea prea bruscă dintre ancestral și psihologic - prea mult dialog pentru „ancestral”, care nu ar trebui să psihologizeze... că dacă face, sună fals. Iar dialogurile sună cam nefiresc, mai ales replicile lui Lili - personaj abisal în maleficitatea lui, dar insuficient construit de către interpretă.