Teorii ştiinţifice şi teologice cu privire la sfârşitul lumii

Întrebările privind originea şi soarta universului au fost, pentru fizicienii secolului trecut, o prioritate. Teoria generală a relativităţii a lui Einstein prezicea că spaţiul-timpul a început la singularitatea Big Bang, iar sfârşitul va fi odată cu ajungerea la singularitatea Big Crunch (Marea Implozie) în cazul unui nou colaps al universului sau la o singularitate în interiorul unei găuri negre (dacă o regiune locală, cum ar fi o stea, ar suferi un colaps). Istoria universului ar putea fi descrisă după „modelul Big Bang fierbinte“, conform căruia, când universul se extinde, materia sau radiaţia din el se răcesc. De asemenea, unele teorii ştiinţifice duc la concluzia că universul ar putea fi finit, dar fără limite. Fizicienii pleacă de la ipoteze ştiinţifice şi ajung să deducă rolul lui Dumnezeu în problemele universului.

Această suită logică şi care poate constitui o teorie ştiinţifică pune pe acelaşi nivel construcţii de niveluri diferite. Este, totuşi, o copilărie să crezi că se poate, pe baze ştiinţifice, oricât de elaborate, să deduci ceva care să-L privească pe Dumnezeu. Se pare că modul de gândire s-a inversat. Ştiinţa nu mai are o temelie ontologică. Oricum, dacă ştiinţa nu ne poate oferi certitudini, teologia este de departe un tărâm ferm. Faptul că datele sfârşitului lumii sunt ascunse de Dumnezeu ne poate face totuşi să ne întoarcem privirea şi interesul către probleme şi înţelesuri fundamentale. Părintele Steinhart consideră că „Taina Judecăţii de Apoi este bine păstrată, iar copilăroasele încercări de a o dezvălui sunt ca o sfidare a spusei Domnului“. Ce spun Părinţii Bisericii despre sfârşitul lumii? Părintele Stăniloae face o scurtă istorie a principalelor idei ale Sfinţilor Părinţi, ce privesc sfârşitul, după ce, în prealabil, enumeră semnele sfârşitului expuse de Sfânta Scriptură. Unele semne sunt prea generale: predicarea Evangheliei la toate popoarele (cf. Matei 24, 14), înmulţirea fărădelegii şi răcirea dragostei dintre oameni (cf. Matei 24, 10, 12), căderea multora de la credinţă, amăgiţi de prooroci mincinoşi (cf. Matei 24, 4), înmulţirea războaielor şi a veştilor de războaie (cf. Matei 24, 67), mari catastrofe în natură (cf. Matei 24, 7, 29). Despre un alt semn consemnat în Sfânta Scriptură, convertirea poporului evreu la creştinism, părintele Stăniloae spune că nu ştim în ce sens are să se realizeze. Alte semne sunt considerate ca purtând ceva misterios, nefiind lipsite, în momentul producerii, de o aparenţă lipsită de echivoc. Aceste semne sunt: venirea Sfinţilor Enoh şi Ilie (cf. Apocalipsa 19, 1), venirea lui Antihrist (cf. II Tesalonicieni 2, 3-11; I Ioan 2, 18) şi arătarea pe cer a „semnului Fiului Omului“ (Matei 24, 30), adică a Sfintei Cruci. Sfinţii afirmă că istoria nu va ajunge la sfârşit prin ea însăşi, ci prin voia lui Dumnezeu. Acesta este, poate, un prim răspuns adus de teologi problemelor puse de oamenii de ştiinţă contemporani. Unii părinţi bisericeşti văd sfârşitul lumii venind la porunca lui Dumnezeu, atunci când aceasta şi-a împlinit rostul conform planului divin. Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Sfântul Simeon Noul Teolog susţin această idee. În plus, sfârşitul va veni după ce lumea de sus se va împlini şi aceasta se va întâmpla, după Sfântul Maxim, atunci când toate mădularele se vor strânge în jurul Capului - Hristos, ca să fie Trupul Lui complet. Sfântul Simeon noul Teolog dezvoltă ideea aceasta, adăugând că cei dinainte rânduiţi pentru a întregi Trupul lui Hristos trebuie să se nască pe pământ. Deci, sfârşitul lumii are o dimensiune spirituală, anume acest eveniment va avea loc în momentul împlinirii pe verticală a lumii, înţeleasă ca o completare, ca o devenire a Trupului lui Hristos, ca o spiritualitate unitară şi armonioasă. Dacă fizicienii caută o teorie unitară care să explice formarea şi evoluţia universului, Sfinţii Părinţi văd unitatea lumii care trebuie să cuprindă totalitatea formelor de încorporare individuală a spiritualităţii divino-umane a lui Hristos. Deplinătatea unirii se va realiza dincolo. Părintele Stăniloae afirmă că este greu de înţeles de ce această totalitate este definită prin număr şi nu implică mai degrabă o infinitate de forme individuale. Infinitul apare în scrierile teologilor ortodocşi, dar nu ca o lipsă a limitelor temporale, ci ca un infinit de trăire în Hristos. Tot părintele Stăniloae concluzionează că: „însă conturul definit al spiritualităţii se referă probabil nu numai la numărul limitat de persoane în care se experiază, ci şi la modalităţile de experienţă şi exprimare a spiritualităţii lui Hristos de către lumea spiritelor create, fără să se excludă trăirea in-finitului de către ele, şi o înaintare în Hristos cel infinit şi unul prin fiecare modalitate“. Succesiunea în timp, istoria, este o urmare a păcatului. În acest sens, Sfântul Grigorie de Nyssa spune că, dacă nu ar fi fost căderea, oamenii ar fi apărut toţi la existenţă deodată. Astfel, specia umană „are durerea să regăsească prin generaţii succesive integritatea ei numerică şi ontologică, adică libertatea completă sau, mai bine zis, libertatea de jugul păcatului“. Concluzia, în ceea ce priveşte sfârşitul, ar fi că el va veni atunci când nu va mai fi posibilă în lume o dezvoltare a posibilităţii infinite concentrate în Hristos. El nu va fi nicidecum un accident. Unirea cu Dumnezeu întrupat duce la o dezvoltare infinită dincolo de imanenţa finită. Astfel împacă Ortodoxia dorul de infinit al omului. Ştiinţa vede acest infinit în afara lui Hristos, într-o lipsă de limite a universului, despre care nu e sigură dacă e creat sau nu, despre care nu ne oferă, de fapt, nici o certitudine.