Testimonii tăcut-grăitoare
Agapia e o mănăstire a veacurilor multe, din cel de-al XIV-lea, când a început crugul ei ca sihăstrie călugărească, cu pravilă ideoritmică, adică de obște, și din 1803 ca așezământ de monahii, expresie originală, românească, a modului de viețuire cu viață de sine, cea a unui sat călugăresc, în care măicuțele, două, trei, își duc existența sub un coperiș de casă proprie, dar umăr la umăr cu celelalte, alcătuind un tot, acel laolaltă revelat și de dispunerea fiecărei gospodării într-o cuprindere unică și organică. S-a scris istorie în această vatră și multele sunt semnele ce o mărturisesc. Unele le găsim în slova pisaniilor, gravate în piatră, altele fost-au consemnate de dieci și cronicari pe pergamente în caligrafii ce-s operă de artă, ori cu litere tipărite în bucoavne tezaur. Apoi e acea memorie a oralității, cu întâmplările pilduitoare, duse din gură în gură și păstrate ca ceva sfânt, ce nu trebuie uitat.
Se adaugă zidirile, martore ale unei lucrări întemeietoare și dăinuitoare, vestiri a ceea ce a fost demn de luat în seamă. Curgând timpul și emancipându-se omenirea, au apărut și alte mijloace de a eterniza și a scoate din uitare fapta aleasă, cu drept de memorie. Între acestea, în secolul al XIX-lea, cel al revoluției tehnice și industriale, aparatul de fotografiat, miraculoasa invențiune a francezului Daguerre. Prin această descoperire, clipa putea să fie surprinsă spre a dăinui, chipurile omenești așijderea, priveliștile, așezările, evenimentele de tot felul se încrustau cu fidelitate ca mărturii de preț. Fotografiile realizate cu aparate tot mai performante de la o zi la alta sunt testimonii tăcut-grăitoare. Par, privindu-le mai ales pe cele vechi, înmărmurite, dar dincolo de patina timpului, a îngălbenirii hârtiei, îți vorbesc cu o mare forță de evocare de vremuri îndepărtate, ce reînvie sub ochii tăi, emoționându-te mai ales când cei imortalizați în acele cadre sunt înaintași de-ai tăi, ori locuri de care ești legat prin obârșie sau destin existențial. Imaginile laborios pregătite, sau fulgurant surprinse, instantaneu, alcătuiesc un mănos izvor al memoriei umanității. De aceea, de bună seamă, au fascinat omul, ajungând azi ca lumea, prin revoluția tehnologică, să fie a hominizilor fotografi.
Nu există domeniu al existenței umane în care, de aproape două veacuri, fotografia să nu fi lăsat mărturii revelatorii și generatoare de simțăminte din cele mai felurite. Se constituie, totodată, în pagini de cronică veritabilă, una ce te îndeamnă magnetic să o răsfoiești, fie în familie, în albume colbuite de ani, fie în instituții, care și-au alcătuit arhive fotografice ca dovezi elocvente ale unor momente memorabile, ce au devenit istorie. Imaginile perpetuează memoria, adică timpul trecut pe care se clădește cel de azi.
Un asemenea excurs istoric prin fotografii, reliefând însemnătatea recursului la amintire, ni-l prilejuiește de aproape două veacuri și viața monahală a Agapiei. Episoadele diurne sau cele cu aură de eveniment au fost imortalizate de-a lungul acestui răstimp de aparatul de fotografiat, la care s-a apelat tocmai cu gândul la viitorime, pentru care maicile Agapiei, aidoma și suratelor din alte mănăstiri, mai ales cele diriguitoare, multe aparținând aristocrației, ori intelighenției, s-au simțit datoare să dea seamă despre ceea ce s-a petrecut în această incintă sacră. S-a strâns o avuție documentară de o valoare inestimabilă. Mănăstirea Agapia, maica stareță Olimpiada Chiriac au socotit că această bogăție documentară, fotografiile brumate de vreme, tăcut-grăitoare, trebuie arătate semenilor, spre a fi pătrunse înțelesurile unui mod de a trăi, cel monahicesc, rupându-te de lume și încredințându-te lui Hristos.
De bună seamă, a scoate din cufere vechi, unele uitate, acest zăcământ istoric, cere pricepere și jertfă. Și se demonstrează încă o dată că Mănăstirea Agapia nu a fost doar topos predilect al cărturarilor noștri, ci a zămislit ea însăși oameni ai cărții și slovei. Din acest regn fac parte monahia Maria Giosanu și celelalte colaboratoare ale ei, care s-au devotat agregării într-un album, intitulat „Mănăstirea Agapia, memorie în imagini 1860-1960”, a unora dintre cele mai ilustrative fotografii privitoare la așezământul monastic nemțean. Cu amprenta lor de document de epocă, istoric, imaginile fotografice, ce provin din Arhiva Mănăstirii Agapia și din Colecția de fotografie veche a Bibliotecii Sfântului Sinod, alături de câteva reproduceri din presa vremii, din gazete precum „Universul” sau „Ilustrațiunea română”, recompun o frescă veridică a unei deveniri, cu momentele ei de izbândă, de ctitorire, cu strălucirea de ceremonial, ori ascultarea zilnică sub semnul sfințeniei, alături de cumpene, biruite prin bărbăția credinței de nestrămutat în iubirea lui Dumnezeu, cum a fost cumplitul incendiu din 1903, care a mistuit mare parte din valorosul patrimoniu al Agapiei. Din toate aceste secvențe se reconstituie o evoluție, o înaintare, nu fără obstacole, însă continuă.
Rânduirea mărturiilor fotografice a avut în vedere să cuprindă tot ceea ce a fost însemnat în viața mănăstirească agapiană printr-o structurare pe secțiuni, într-un puzzle, care, cu detalii relevante, dau relief ansamblului din diferitele perioade de istorie monastică agapiană. Aceasta a presupus, cum o și mărturisește monahia Maria Giosanu, în studiul ei substanțial și bine scris, ce precede caruselul imagistic, o riguroasă selecție, alături de o bună punere în pagină, spre a fi adânc deslușitoare.
E ceea ce s-a întâmplat fericit, cum își încheie concluziv predoslovia monahia Maria Giosanu, făptuitoare a unei ascultări a netroienirii: „Prin publicarea acestor fotografii se ridică un colț al vălului uitării ce acoperă o lume a cărei frumusețe lăuntrică răzbate în privirea inocentă și sfioasă a maicilor de odinioară. De această lume care se dezvăluie ca un miracol ne apropiem cu sfială, cu sentimentul nostalgic de pierdere a ceva irecuperabil. Contemplând imaginile, gândul zboară la chemarea adresată de Ernest Bernea: întoarcerea la simplitate, ca o întoarcere la rădăcini”.
Într-adevăr prin publicarea acestui florilegiu de imagini ale trecutului în albumul de aleasă ținută grafică, tipărit de Editura Doxologia, avându-i ca redactori pe Cătălin Jeckel și Dragoș Gâscă, iar graphic design pe Lucian Dragomir, se ridică „... un colț al vălului uitării” de pe un univers mirabil, cel al monahismului românesc. De bună seamă, e un început ce se impune a fi continuat și întregit. Am primit cartea aceasta frumoasă, cu arome de istorie, din partea Înaltpreasfințitului Mitropolit Teofan cu invitația de a scoborî eu însumi în aceste mine de aur și a aduce la lumină prețiosul minereu. N-am putut, din păcate, da curs onorantei și ispititoarei poftiri, dar mă așteptam ca această serie atât de luminos deschisă să meargă mai departe, dând naștere unui corpus de asemenea testimonii tăcut-grăitoare. Există, desigur, în toate mănăstirile astfel de zăcăminte. Nu lipsesc nici cei chemați să se dăruiască unei asemenea nobile îndeletniciri. Am speranța că se va și întâmpla.