Timpul mântuirii înseamnă timpul comuniunii omului trecător cu Dumnezeu Cel veşnic

Locul cel mai potrivit pentru încheierea anului vechi şi întâmpinarea Anului Nou este Biserica lui Hristos, aceasta fiind spaţiul de întâlnire a timpului cu veşnicia, aşa cum ele s-au întâlnit mai întâi în Persoana Fiului veşnic al lui Dumnezeu, Care S-a coborât din ceruri, S-a făcut om şi S-a născut în Betleem „la plinirea vremii”, pentru a dărui oamenilor înfierea prin har şi viaţa eternă cerească (cf. Galateni 4, 4-5; Ioan 1, 12-13).

Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos care se rosteşte la slujba ce se săvârșește în noaptea trecerii dintre ani arată importanţa sfinţirii timpului vieţii noastre, prin chemarea numelui mântuitor al Domnului nostru Iisus Hristos, Creatorul lumii şi Împăratul veacurilor (cf. Fapte 1, 7; Evrei 1, 2).

Anul Nou în care am intrat este un alt dar pe care-l primim de la Dumnezeu. De aceea, mai ales acum, la cumpăna dintre ani, trebuie să ne gândim mai mult la ceea ce înseamnă darul timpului pentru viaţa oamenilor.

Timpul a fost şi rămâne o permanentă şi majoră preocupare umană. Sfinții Apostoli și Sfinţii Părinţi ai Bisericii au subliniat permanent valoarea timpului pentru creșterea spirituală a omului pe pământ și pentru a câştiga viaţa veşnică. Astfel, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă: „Răscumpăraţi vremea, căci zilele rele sunt” (Efeseni 5, 16), iar Sfântul Ioan Gură de Aur întreabă: „Ce câştig avem de pe urma vieţii acesteia (pământeşti, n.n.), dacă nu ne folosim de ea, ca să o câștigăm pe cea viitoare (cerească, n.n.)?”¹

Timpul fiind modul de existenţă al creaturii, veşnicia este modul de existenţă a lui Dumnezeu-Creatorul. Părintele Dumitru Stăniloae spune că timpul este intervalul între apelul iubirii lui Dumnezeu către om şi răspunsul liber al omului către Dumnezeu². Mai precis, părintele Stăniloae afirmă că „bucuria iubirii intratreimice coexistă cu aşteptarea răspunsului persoanei omeneşti şi cu tristeţea întârzierii lui: «Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el» (Apoc. 3, 20). Timpul înseamnă pentru Dumnezeu durata aşteptării între bătaia Sa la poartă şi fapta noastră de a o deschide. El nu intră cu forţa în inimile oamenilor. Timpul implică în acest sens şi libertatea şi respectul acordat de Dumnezeu creaturilor conştiente. Unirea cu El în iubire nu se poate realiza fără răspunsul liber al oamenilor la oferta iubirii Sale”³.

În Hristos, timpul oferă omului posibilitatea participării la viaţa veşnică. De aceea, fiecare clipă devine pentru om un moment favorabil mântuirii (cf. Ioan 7, 6; 2 Corinteni 6, 2). În acest sens, fiecare clipă care trece şi omul n-a luat în ea decizia pentru realizarea sa în bine este o clipă sau un timp pierdut. În viaţa Bisericii, timpul mântuirii este trăit de omul credincios atât ca răscumpărare, prin pocăinţă, a timpului pierdut în păcat, cât şi ca posibilitate de cultivare a talanților, ca pregătire pentru viaţa de comuniune veşnică în iubire cu Dumnezeu şi cu semenii (cf. Pilda Talanţilor). În Biserică se realizează, de fapt, valorificarea maximă a timpului, ca sfinţire a acestuia („Toată viaţa noastră lui Hristos-Dumnezeu să o dăm” – se cere în ectenie).

Calendarul Bisericii noastre este ecranul vieţilor sfinţite în timp şi intrate în eternitate, în viaţa veşnică. Prin urmare, omul este chemat să trăiască timpul vieţii sale ca pe un dar primit de la Dumnezeu care însă trebuie cultivat prin iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, pentru a participa la viaţa veşnică din Împărăţia iubirii Preasfintei Treimi.

Anul care tocmai s-a încheiat, 2018, a fost un an deosebit de bogat în manifestări omagiale şi comemorative, fiind Anul omagial al unităţii de credinţă şi de neam şi Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918, în care Dumnezeu ne-a dăruit bucu­ria împlinirii unui ideal de 140 de ani, şi anume: Sfinţirea Catedralei Mântuirii Neamului sau a Catedralei Naţionale. În mod deosebit, am comemorat cu evla­vie pe toţi eroii neamului românesc care au luptat pentru înfăptuirea marelui ideal naţional, concretizat în Unirea din anul 1918. De fapt, Catedrala Mântuirii Neamului a fost dintru început închinată cinstirii tuturor eroilor români care s-au jertfit, de-a lungul întregii noastre istorii, pentru apărarea credinţei, pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român.

Anul 2019 a fost consacrat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca fiind Anul omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari).

Să privim cu încredere şi speranţă, dar şi cu responsabilitate, fiecare clipă a vieţii prezente, preţuind-o ca fiind o chemare a ridicării noastre din păcate prin pocăinţă şi ca şansă de rodire şi valorificare a darurilor primite de la Dumnezeu, prin fapte bune săvârşite în timpul vieţii pământeşti, pentru a dobândi viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor.

Hristos-Domnul, Împăratul veacurilor, să vă dăruiască tuturor celor care aţi venit la biserică să vă rugaţi împreună cu noi, la cumpăna trecerii dintre ani, sănătate şi pace, precum şi bucuria sfințirii timpului ca timp al mântuirii, să binecuvânteze familiile şi activitățile dumneavoastră, spre slava Preasfintei Treimi şi binele oamenilor.

Să trăiţi întru mulţi şi binecuvântaţi ani!

 

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

Cuvânt rostit la slujba ce se săvârșește în noaptea trecerii dintre ani (2018-2019) în Catedrala Patriarhală din Bucureşti.

 

Note:

¹ Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, 90, 3, în colecţia P.S.B., vol. 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 1003.

² Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Dumnezeu este iubire, în revista „Ortodoxia”, XXIII (1971), nr. 3, p. 380.

³ Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ediţia a 5-a, volumul 1, în colecţia Ope­re complete, Editura BASILICA, Bucureşti, 2018, pp. 191-192.