„Timpul sărbătorii este intervalul tuturor şanselor“

Momentul Naşterii lui Iisus este, pentru tot creştinul, prilej de bucurie. În jurul mesei de Crăciun se adună acum tineri şi bătrâni, copii şi părinţi, pentru a slăvi venirea Soarelui dreptăţii pe pământ. Satul românesc, dar şi populaţia urbană încearcă în acest timp să se apropie mai mult de structurile patrimoniului spiritual tradiţional. Despre simbolismul bucatelor de Crăciun, despre tradiţiile populare prezente în această perioadă în lumea satului şi cum ar trebui să trăim autentic această sărbătoare ne vorbeşte Doina Işfănoni, director ştiinţific la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“ din Bucureşti.

Cum păstrează lumea satului românesc tradiţiile referitoare la sărbătoarea Naşterii Domnului? În satul contemporan, mai ales după 1989, asistăm la un fenomen foarte interesant pe care mulţi îl numesc redivivus, adică reluarea unor obiceiuri, a unor practici lăsate în umbră din mai multe cauze. Odată cu retrocedarea pământurilor, cu întregirea proprietăţilor, oamenii din spaţiul rural se întorc şi către structurile de mentalitate ale patrimoniului imaterial şi material cu o ciudată obedienţă în nădejdea că acestea sunt adevărate filoane de stabilitate. În primul rând, mentală, pentru că, într-o lume răvăşită de noutăţi şi preocupată foarte mult de cu totul altfel de modele culturale, oamenii, mai ales cei de la sat, au nevoie de nişte repere spirituale. Cercetările pe care le realizez ca etnolog mă pun în faţa unei situaţii care mă uimeşte, ca specialist. Poate părea un soi de paseism, dar nu este. Analizând mai atent, îţi dai seama că există o foame de repere stabile, de sistem coerent de valori. Or, tradiţia intră în acest nomenclator de stabilitate valorică care conferă omului şansa să despartă timpul cotidian de cel de sărbătoare. Şi atunci, dacă în timpul obişnuit este bulversat de ceea ce se întâmplă în cotidian, în timpul de sărbătoare el revine la o serie întreagă de tradiţii care, pentru om, emoţional, dar şi social, restabilesc elemente de coeziune familială, restabilesc relaţionările de comunicare comunitară şi, astfel, el se reaşază în planul mentalitar pe o rădăcină identitară. Din punctul de vedere al strategiilor culturale, sigur, nu îl sprijină nimeni. Asistăm la formule spontane de manifestare, iar acestea sunt ajutate de mâna de specialişti care sunt în institutele de cercetare şi în muzeele de profil, solidari cu această reapelare a unor valori ale trecutului, ca să nu se creeze confuzii, ca atunci când îţi aminteşti ceva. De aici rezultă o interesantă colaborare în care specialistul devine reperul asemănător înţeleptului din lumea satului de altă dată pentru generaţiile tinere, pentru familiile tinere care doresc să îşi reconsolideze acest sistem de valori. „Lumea simte o nevoie personală pentru reaşezare spirituală“ Este revenirea la tradiţii un curent major în societatea românească? În pragul marilor sărbători, pentru că nu putem reactiva orice sărbătoare (de pildă, scosul plugului şi pregătitul lui pentru primul arat; nu mai ară nimeni acum cu plugul cu cai), nu se mai petrec ritualuri de purificare sau acte, descântece, oamenii caută repere spirituale. În comunitate s-a pierdut foarte mult. Oamenii au fost loviţi de această nevoie umană de câştig şi s-au dislocat în imigraţie pendulatorie între serviciul de la oraş şi întorsul în comunitate, unii zilnic, săptămânal, alţii mai rar. Acum ne confruntăm cu marea migraţiune europeană care îşi creează acest pendul la intervale şi mai mari. Dar acest fenomen are şi o latură pozitivă. Românii dobândesc astfel o conştiinţă identitară. Pe această realitate, fenomenul revenirii la tradiţii este un fel de pansament sufletesc. Suntem în preajma Crăciunului. Toată lumea începe să resimtă o nevoie personală pentru reaşezare spirituală. Întorşi din mediul din care au plecat, oamenii reactivează o serie de tradiţii: umblă cu capra, fac ursul, joacă căiuţii, merg cu pluguşorul. Au nevoie de această aureolă spectaculară pe care trebuie să o dăm sărbătorii. Dacă ne aflăm la sărbătoarea Crăciunului, aproape incredibil se activează în toate satele urătorii cu „Bună dimineaţa la Moş Ajun“. E imposibil să nu îi vezi peste tot. Ba vin şi cei care sosesc din ziua de 23 spre 24, pentru că, în Muntenia, ei anunţau ziua de dinaintea Ajunului Crăciunului. Ei strigă: „Bună dimineaţa la Moş Ajun, Că-i mai bun al lui Crăciun. Sănătate, bogătate, Să vă dea Domnul de toate“. „Darurile au statut de ofrandă“ Când încep obiceiurile populare închinate praznicului Naşterii? Din acest punct de vedere, sărbătorile încep încă din 23 decembrie. Toţi copiii sunt preocupaţi acum să colinde prin vecini, printre cunoscuţi şi să întreţină acest obicei. Există şi preocuparea gazdelor de a lua covrigii, merele, nucile. Atenţie, vorbim despre pregătirea darurilor cu statutul de ofrandă. Pentru că darurile de Crăciun nu sunt orice cadouri pe care le putem face după cum ne trece nouă prin cap, ci reprezintă o formă canonizată de tip ritualic, în care răsplata celui ce are funcţie augurală înseamnă cu totul altceva decât de obicei. Copilul nu vine la cerşit (aceasta este o confuzie urbană), el vine la un act solemn care anunţă o mare sărbătoare. Vestitorilor nu este posibil să le dai orice, cum se întâmplă deseori mai ales la oraş, unde asistăm la golirea de semnificaţie a darului. Substituirea lui brutală cu o valoare abstractă anulează semnificaţiile şi banalizează sărbătoarea. Pentru că eu anunţ vestitorului care face acest serviciu augural de a-mi meni sănătate, bogătate. Intrăm în timpul sacru, deja tăiem timpul obişnuit, pentru a face acest salt spre sărbătoare. Ca să facem acest salt trebuie să ne pregătim, pe noi înşine şi tot ceea ce este în jurul nostru. Ne curăţăm casele, gastronomia trebuie să fie adecvată, din care să nu lipsească câteva alimente care au statut de simbol. În spaţiul rural nu lipsesc acum, de pe masa de Crăciun, colacii sau substitutul lor, cozonacii, cărnurile de porc cu toate sortimentele, vinul şi dulciurile. Masa Crăciunului, bucuria familiei Descrieţi povestea lui Crăciun. La sat, lumea repetă mimetic anumite lucruri, le completează din panoplia de oferte mediatice care acum fac din sărbătoarea Crăciunului un fel de bombă comercială (să mă duc să mai cumpăr, să mă duc să mai iau), cu alte cuvinte - cantitatea în dauna calităţii. Nu, tradiţia te învaţă ca tu să îţi umpli masa acum, că ea nu trebuie să stea goală. Două lucruri rămân permanent, colacul, Crăciuniţa, care aminteşte de legenda Crăciunoaiei, cea care a fost pedepsită de soţul ei, Crăciun, fiindcă a lăsat-o să nască pe Fecioara Maria în ieslea grajdului lor. Crăciun a vrut să o alunge pe Maria, iar soţia lui, ca toată solidaritatea feminină, a ajutat-o. Când a văzut că s-a încălcat cuvântul lui „pater familiae“, el i-a tăiat mâinile. Fecioara îi pune alte mâini de aur, el se minunează, se converteşte la Hristos. Colacul acesta se face cu expresia mâinilor modelate deasupra. El este uns cu gălbenuş, simbol al aurului din care au fost făcute mâinile Crăciunoaiei. Pe de altă parte, pe masă se adună tot felul de bucate. Porcul şi carnea de porc are simbolismul ei, deşi precreştin. Este întruchiparea zeiţei păgâne Demeter, care simboliza pământul, ea fiind zeiţa care ne ţine în viaţă, pentru că din pământ ne hrănim. Jerfa lui, care este violentă, este sacrificiul zeului care moare, pentru a renaşte mai puternic. Pe masă stau şi ale porcului, şi colacii, vinul, dulciurile. Nu că am mânca mai mult, ci pentru că este semnul abundenţei pe care ne o dorim în anul care vine. Mâncarea are funcţie augurală, nu funcţie de stocare în stomac a unei cantităţi de hrană cât mai mari. Tot acum nu se stinge lumina, fiindcă sărbătoarea este lumină. Lumina nu se mai stinge din fereastră, spun ţăranii, şi poarta nu se mai încuie, aşteptând colindătorii. Satul de astăzi îşi reface aceste lucruri. Omul nu ştie toate aceste semnificaţii, dar el apelează la ceea ce ştie că au făcut bunicii şi ajunge să cultive din nou colindătorii, urătorii, pregătirile tradiţionale şi începe să îşi redefinească sfera de relaţii, făcând din masa Crăciunului bucuria familiei. Redobândirea conştiinţei identitare la oraş Spaţiul urban a reuşit să preia şi să menţină aceste tradiţii sau a inventat alte obiceiuri cu privire la Crăciun? Urbanul are trei niveluri în România: există metropola: Bucureştiul, apoi marile oraşe, Timişoara, Constanţa, Iaşi, şi târgurile, care sunt orăşelele mai mici. Aceste trei entităţi urbane, în structura românească, au nişte rădăcini din punct de vedere demografic. Metropola are deja orăşeni de câteva generaţii şi cultivă, în consecinţă, un anumit tip de comportament. Oraşele mari şi târgurile au un transfer masiv din lumea rurală în lumea urbană. Ştim că avem locuitori de la oraş care au proprietatea la ţară şi ei pendulează între cele două locuinţe. Aceşti oameni, chiar dacă ajung la oraş, se poartă totuşi cum au învăţat să fie în casa părintească. Am făcut şi noi câteva studii pe ce înseamnă urbanul şi comportamentul în blocuri. Cei care locuiesc la blocuri sunt nişte ţărani din punct de vedere mentalitar, dar care nu au îndrăzneala de a face tot ceea ce făceau ei la ţară. Totuşi, nu ratează să facă ceea ce făceau când erau acolo. Există în unele blocuri din oraşe şi din târguri tipare care amintesc de relaţiile de întrajutorare. Drama este că în urban aceste comportamente ţin de generaţia 1980. Copiii care s-au născut după această dată devin citadini, dar în sensul Europei Centrale, Europei Vestice, al Americii. Pentru că, cu câteva mici excepţii, Crăciun şi Paşti, şi momentele importante ale vieţii, nunta şi moartea, în care prestigiul familial este, în continuare, tiranic şi nu lasă ca lucrurile să se plaseze în derizoriu, sărbătorile nu mai au o semnificaţie specială. Atunci, ei s-au disciplinat de voie, de nevoie în sensul asumării tradiţiei, deocamdată ca pe un corset. Mă duc la părinţi în prima zi a Crăciunului, pentru că altfel nu se face. Nu prea sunt conştient de importanţa sărbătorii. După ce aceşti copii ating vârsta de 35-40 de ani, după ce mai mai umblă prin lume, încep să-şi caute familia, iar aceasta se întâmplă mai ales la intelectuali. Încep să-şi caute perimetrele natale. De aceea vorbeam de o redobândire a conştiinţei identitare de neam sau de loc. Aceşti oameni vin din nou şi reapelează la ceea ce urbanul nu le dă. Ei fac pasul următor în urban. Merg la muzee, la instituţii specializate, încearcă să caute, să vadă cum e pe la noi. Asistăm la cealaltă componentă a urbanului, în care mass-media scrisă, audiovizuală, încearcă să le ofere acestor oameni - fie foarte tineri, fie tineri care s-au delimitat de tradiţie, considerând-o, după modelul comunist, ca aparţinând trecutului, unui tip de involuţie, superstiţie, obscurantism, sau de gândire înapoiată - sensul căutării lor. „Cu tradiţia nu poţi să te joci“ Ce înseamnă păstrarea tradiţiei de Crăciun? Lăsat la îndemână, totul este lesne. Avem şi bani, avem şi posibilităţi, sunt şi oameni, pe toate le poţi găsi la oraş. Cu tradiţia însă nu poţi să te joci. Exact ca şi cu credinţa. Este o treabă pe care ţi-o asumi prin responsabilitate individuală şi pe care, odată asumată prin libera alegere, tu vei fi acela capabil să decizi. Nu mai eşti un obiect într-un joc. Pentru că din joc ies când vreau, dar din credinţă nu se mai poate ieşi. Conştiinţa, morala vor striga în tine şi tu vei spune: „Nu mă lasă sufletul să fac cutare lucru!“. În momentul în care reuşeşti să discerni cu mintea ta diferenţa dintre ce se poate şi ce nu se poate, fără să intervină legislaţia sau coerciţiile administrative, e un bun câştigat. Atunci, eu ştiu până unde pot merge. Chiar dacă, câteodată, o să scap boii sau o să fac vreo năzbâtie, sunt conştient că aceea este o greşeală. Iar frecvenţa ei nu va deveni starea mea firească. Între norma cutumiară a tradiţiei şi toate celelalte norme care vizează spiritualitatea, credinţa, pregătirea intelectuală, acestea nu fac decât să pună laolaltă în om nişte arme cu care el va şti să se comporte, punându-i la îndemână rezerve de suflet, pentru a nu claca. Şi tradiţia, şi credinţa, şi pregătirea intelectuală oferă omului o putere mai mare. Ce se întâmplă acum în urban, revenind la tradiţie, este, deocamdată, în metropolă, un bombardament iresponsabil pentru nişte oameni insuficient pregătiţi. Mă refer la tinerele generaţii, care vor să fie cât mai în timpul lor. Într-un fel, este normal acest gest. Toţi ne delimităm de generaţiile anterioare, dar o facem într-un anumit mod, care nu înseamnă frondă, renegare, profanare, ci o facem selectiv, avangardist. Adică, mijloacele mele de expresie mă impun de la sine în faţa celorlalţi prin superioritatea lor. Nu trebuie să ne transformăm în ceea ce Alvin Toffler, în „Al treilea val“ sau în „Şocul viitorului“, numea globe-trotter sau navetist universal, care oriunde se duce găseşte gata aranjat jobul, casa, mâncarea, întreg arealul vieţii. Altfel, voi fi un fel de roboţel care prestează tot soiul de activităţi. Aceasta este marea dramă a urbanului. Nu a reuşit să disloce dintr-un anumit tip de gândire administrativă ideea că oamenii au nevoie nu numai de dormitoare, nu numai de marketuri şi de sport, ci au nevoie de o hrană sufletească. Urbanul pune laolaltă zone diferite, naţii diferite, categorii socioprofesionale diferite. În acest mozaic mentalitar, urbanul trebuie să ofere o foarte largă paletă spirituală şi culturală care să-i mulţumească pe cât mai mulţi. Urbanul nu mai are de-a face cu comunităţi, decât la nivel lacunar, ci cu mase. Pregătirea sufletească de Crăciun Ce ar trebui să facem pentru a trăi autentic Crăciunul? Ceea ce trebuie să facem este, mai întâi, un fel de rechizitoriu cu noi înşine, întrebându-ne ce vrem şi unde vrem să ajungem. Am început să ne asumăm anumite comportamente culturale, precum hainele. Îmbrac un anumit tip de comportament pentru că vine vremea Crăciunului. Gospodăresc, pregătesc, mă duc, fac, dar nu mai simt nimic. Nu mai am nici o trăire. A mă pregăti pe mine înseamnă a mă informa, a mă transpune pe mine în actant. Nu îmi iau o serie de servitori să îmi facă treburile, ci încerc eu, cu mâna mea, să văd ce pot face. Nu trimit pe altcineva la biserică să-mi dea pomelnicul, ci mă duc eu să văd ce înseamnă slujba Naşterii, concret. Nu îmi iau preparate de-a gata pe care să le transfer apoi pe masa Crăciunului meu. Tradiţia este un tip de interogare prin care tu încerci a etala ceea ce poţi face. Timpul sărbătorii este intervalul tuturor şanselor. Fiecare om, fie că-i bogat sau sărac, tânăr sau bătrân, căsătorit sau singur, indiferent de statutul social, civil, economic, este om. Sărbătoarea te pune în acea stare de a fi atent la celălalt. De ce se spune, oare, că şi cel mai sărac om, în timp de praznic, are ceva pe masă? Pentru că, dacă nu are de la el, îi dă vecinul. Zice: „Mă duc să-i fac pomană!“. Este un timp al sensibilizării noastre. Azi, independenţa economică îmi creează un anumit tip de orgoliu, că eu, prin mine, pot face totul. Însă ea singularizează, dezvoltă un soi de egoism care poate genera alienarea, însingurarea, calea cea rea a ieşirii din social. Or, tradiţia, asta te învaţă din când în când: revino-ţi, nu contează cine eşti, unde eşti, fii, omule, bun, precum se spune şi în colinde. Acest timp înseamnă, de fapt, răgazul pentru suflet. Dacă nu îl vom avea fiecare prin propriul nostru sistem de gândire şi de asumare a vieţii, nimeni prin lege, fie a pământului, fie administrativă, nu ne va obliga să o facem. ▲ Covrigul, simbolul armoniei, nuca, chintesenţa durabilităţii Care este semnificaţia bucatelor de Crăciun? Aceste lucruri care în gastronomie au, fiecare dintre ele, o istorie veche, o modalitate care pentru oamenii de azi reprezintă în plan cultural un tip de informaţie importantă pentru a descoperi sensul acestei trude de a împodobi sufletul, casa şi masa fiecăruia. Pentru că toate aceste activităţi par a fi, la prima vedere, încă o corvoadă pentru omul şi aşa obosit şi stresat de viaţa cotidiană. Numai atunci nu o să mai dăm bani la colindători expediindu-i rapid, ci vom înţelege ce înseamnă covrigul. Covrigul este un substitut al pâinii, pâine care înseamnă punere laolaltă a boabelor de grău măcinate. Pâinea reprezintă armonia. Suntem în perioada solstiţiului de iarnă, iar, în mentalul rural, acestei perioade îi corespund criza cosmică, spaima că soarele nu o să mai strălucească, că lumina o să se ducă într-un tărâm neştiut şi oamenii se vor pierde. De aici au apărut toate culturile care au condus la adorarea soarelui, nu atât ca entitate astronomică, cât ca lumină. Lumină care trebuie să fie din nou puternică, pentru a avea căldură ca pământul să rodească. Fiindcă pământul îţi dădea pâinea, îţi dădea holda. Merele, expresia tinereţii Creştinismul vine şi pune în locul soarelui - corp ceresc, pe Cel care se naşte acum în Bethleem, pe Cel numit în imnografie Soarele Dreptăţii. Lumina adevărată este cea pe care o aduce Hristos în lume prin naşterea Sa. La 25 decembrie celebrăm Naşterea Pruncului care are două trimiteri la lumină. Pe de o parte, avem steaua, lumina ei care conduce pe închinătoriii lui Iisus şi vesteşte magilor şi păstorilor că venirea Mântuitorului are loc, iar pe de altă parte, Naşterea lui Hristos este purtătoare de lumină spirituală, ea presupune iluminare lăuntrică, trezirea conştiinţei. Încă odată, lumina este asumată ca desăvârşire a ceea ce eşti şi a ceea ce te înconjoară. Pâinea, colacul, covrigul, de aceea, sunt acum rotunde, ele imită soarele. Avem pâinea dospită, asemenea revirimentului hristic care nu mai e azimă. Ea este fermentul, iar colacul stă mărturie pentru două jertfe, jertfa grâului care, aşa cum se spune în colind, în mulţumita darurilor sau de pluguşor, anunţă cum grâul se jertfeşte, se pune în pământ, creşte, este secerat, măcinat, frământat şi apoi ajunge pâine. Asemenea lui Hristos Care se naşte, creşte, Se dezvoltă şi, la final, va fi jertfit. Şi totul - spre binele unui destinatar care trebuie să se transforme, să fie altceva. Să luăm exemplul nucii. Ea este cea mai rezistentă în timp, este un fel de expresie a chintesenţei durabilităţii. Dar mai e ceva. Este simbolul hristic, pentru că miezul ei, când o desfaci, are semnul crucii. Se dau merele. Ele sunt expresia frumuseţii, a tinereţii. Se pun mere la fereastră acolo unde sunt fete de măritat. Sunt darurile care stau pe masă în ziua Crăciunului. Aceste mărturii sunt expresie a unei culturi şi a unor forme de civilizaţie care ne racordează spiritual la anumite tronsoane de gândire şi tradiţii. Fiecare element utilizat în practicarea unor tradiţii şi ritualuri are funcţie de martori vizuali de spiritualitate populară. Darul este un obiect banal, dar, dacă ştii să îl priveşti, să îl lecturezi, el vorbeşte. Însă, pentru asta, trebuie să faci un efort.