Toate lacrimile noastre
L-am auzit o dată pe Grigore Vieru povestind cum vorbeau românii din Pererita cu românii din Miorcani, rude bune între ei, chiar frați, născuți de aceeași mamă, dar nimeriți, după împărțirea lumii, în țări diferite. Prutul, râul care-i despărțea, nu-i oprea să vorbească. Nici sârma ghimbată de pe malurile Prutului nu se împotrivea prea mult. Împotrivirea venea de la grănicerii ce stăteau cu baioneta scoasă și cu glonț pe țeavă între cele două sate, cerându-le fraților să uite că sunt frați și, mai ales, să uite că vorbesc aceeași limbă. Să uite chiar să vorbească!
Ce-i drept, cei din Pererita și cei din Miorcani nu puteau să-și ascundă meteahna de a le fi dor. Unora de alții. Îndeosebi când ieșeau vara la seceriș, curgerea Prutului împiedicând curgerea grâului dintr-o parte în alta.
Grănicerii pândeau curgerea vorbelor, stăvilind-o din fașă. N-aveau, și asta îi umplea de țâfnă, cum să împiedice curgerea privirilor, care se solda, dincolo de vigilența țâfnoasă a soldaților, cu vederea fraților între ei. Cei de pe malul stâng îi vedeau pe cei de pe malul drept. Și invers. Și, văzându-se, li se făcea dor. Și li se făcea poftă să-i întrebe unii pe ceilalți ce mai fac. Ce le mai face sufletul. Pe unde le mai umblă gândurile. Dacă li se întorc seara toate acasă. Dar cum să întrebi în gând? Nici măcar despre gânduri nu poți să pui întrebări în gând. Și atunci începeau să vorbească. Dar să vorbească prin cântece. Își cântau adică întrebările.
Grănicerii nu erau instruiți să ia poziție de luptă în fața cântecelor. Erau, credeau ei, cântece pe care le rostesc, de când lumea, flăcăii și fetele la holdă. Prin urmare, cântecele aveau voie să treacă Prutul. Ajungeau pe celălalt mal ude. Însă nu de la apă, ci de la lacrimi. Prutul însuși era mai degrabă un râu de lacrimi decât unul de apă.
Mi-a venit de nenumărate ori în minte povestea poetului care a crescut cu astfel de cântece și, crescând, și-a amestecat sufletul cu sufletul lor. Într-una din nopțile trecute chiar am visat-o. Povestea de care zic. Doar că în loc de Prut curgea Stixul. Pe un mal, pe malul lumii de dincolo era el, povestitorul de geniu. Pe malul lumii de aici, mă găseam eu. Încercam să vorbim, dar nu puteam. Se împotrivea râul dintre noi. Apoi ne-a venit ideea să păcălim vigilența Stixului prin tăceri. Tăceri pe care le trimiteam unul spre celălalt pline de tot felul de înțelesuri. Despre viață. Despre moarte. Despre țară. Despre rolul sârmei ghimpate în despărțirea în două a laptelui supt de la sânul aceleiași mame. Despre plâns.
M-am trezit din visul amintit ud de lacrimi. Dar nu de la plâns. Ci de la râul ce cursese prin somnul meu. Și puțin și prin somnul lui Dumnezeu. Trezește-Te, Doamne!, am țipat speriat. Și Dumnezeu, Care este treaz tot timpul, m-a auzit. Tocmai se crăpa de ziuă. Și de țară. Și de speranță. Și de dragoste. Și-am văzut în lumina zilei ce înflorea în fereastră că râul cu pricina nu era Stixul, ci Prutul. Și Prutul despărțea viața de moarte, ducând dinspre pământ spre cer toate lacrimile noastre.
P. S. Cuvintele de mai sus au fost rostite săptămâna trecută, la Iași, pe scena Festivalului Internațional de Poezie „Grigore Vieru“. Le mulțumesc celor 800 de spectatori din sală pentru atenția cu care m-au ascultat. Și, nu în ultimul rând, le mulțumesc Filomenei și lui Daniel Corbu pentru invitația la acest mare festival.