Tocana din limbi

▲ Cum putem ignora legătura între romanitate şi creştinism, pusă în lumină de faptul că termenii de bază ai religiei noastre sunt de origine latină? ▲

Răspundem, din nou, foarte pe scurt (dar este posibil să revenim), întrebării pe care ne-a adresat-o încă o cititoare, în legătură cu un (pretins) semnal de alarmă privind… falsificarea istoriei limbii române, lansat, într-un săptămânal de tip „magazin“, de o cercetătoare (?) de la un institut de profil din Bucureşti. Intervenţia de faţă se justifică doar prin faptul că îi avem în vedere pe cititorii „Luminii“ care au luat cunoştinţă de pamfletul persoanei la care ne-am referit (altfel, n-ar merita osteneala!). Aşadar, din materialul publicistic intitulat Limba română, patria mea!, întins pe două pagini din ultimul număr al „Formulei AS“, aflăm că ne găsim într-un adevărat război, ce se desfăşoară măcar de peste un secol, prin campanii de înjosire a „limbii carpatine“, zisă astăzi (totuşi) „limba română“. Agresorii ar fi (cei mai mulţi dintre) lingviştii din ţară, care susţin că vorbim o limbă romanică şi pe care o prezintă ca pe „un sandviş„, chifla fiind „elementul latin, care cuprinde o felie consistentă de şuncă (influenţa slavă), câteva foi de salată (influenţa maghiară, turcească, grecească, rusă, franceză şi altele), şi puţină maioneză, dar foarte puţină, pe post de resturi din substratul străvechi dacic“… Am citat aceste câteva rânduri pentru a putea fi evaluate registrul şi fineţea (!) abordării temei discutate. În această tabără… damnată de autoare, trebuie să-i recunoaştem, probabil, pe marii lingvişti şi filologi români începând cu Timotei Cipariu şi B. P. Hasdeu, până la Ov. Densuşianu şi Al. Rosetti, de la Bucureşti, Alexandru Philippide, de la Iaşi, ori Sextil Puşcariu, de la Cluj. Cu ce s-ar fi ocupat (şi se mai ocupă, continuatorii acestora) în materie de etimologie şi de interpretare? Cităm cuvinte ale autoarei: inventează cuvinte latineşti; se dau peste cap să demonstreze că dacii şi-au abandonat limba în favoarea latinei; au sucit pe toate părţile limba română; au reuşit să-i păcălească pe unii (nu şi pe semnatara pamfletului!). Dar, printre „savanţii, fie ignoranţi, biete marionete oportuniste, fie vânduţi cu totul şi potrivnici intereselor neamului“, va trebui, dat fiind că au afirmat şi susţin ştiinţific romanitatea dacoromânei, să-i plasăm şi pe unii (şi nu oricare) dintre „străinii“ mai vechi (despre cei de astăzi, autoarea declară că ar împărtăşi opiniile D-sale). Deci, nu merită încredere nici mari romanişti, începând cu cei din secolul al XIX-lea (Friedrich Diez, Wilhelm Meyer-Lübke), până la, să zicem, Carlo Tagliavini, autorul unei monumentale monografii intitulată Le Origini delle lingue neolatine, în care româna îşi are locul cuvenit Să jurăm, de-acum, în perpetuarea „carpatinei“ autoarei, îmbrăcată doar într-o „haină mai groasă, mai rezistentă“, care a fost latina, şi să ne închipuim că slava este datoare limbii „dacice“ cu o mulţime de împrumuturi, că în dicţionare n-ar mai trebui să se consemneze când originea unor termeni este încă necunoscută (soluţia de avarie: „cuvânt dacic“), că limba dacilor nu este un idiom indoeuropean (ce a stabilit Schleicher încă în 1861 pentru idiomul tracilor nu mai contează!) şi alte aberaţii asemănătoare, cuprinse într-un ghiveci (sau tocană lingvistică), de atribuit, mutatis mutandi, viziunii „inovatoare“, sfidând realitatea, a unei revoluţii culturale de tip maoist. Peste toate, autoarea ne îndeamnă să ne privim limba şi ca pe un „dat sacru“; desigur, dar atunci cum putem ignora legătura între romanitate şi creştinism, pusă în lumină de faptul că termenii de bază ai religiei noastre sunt de origine latină; din latină am moştenit cuvintele Dumnezeu, biserică, (a) boteza, creştin (ca şi păgân), cruce, înger, Paşti şi altele. Nu, stimată cititoare care ne-ai întrebat cum stăm cu lexicologia şi lexicografia românească, nu te teme; poţi să crezi în munca cinstită şi inspirată a înaintaşilor, în buna credinţă a celor care sunt în dialog peste timp cu ştiinţa dintotdeauna şi să ai puterea să alegi între roadele profesionalismului şi neghina imposturii senzaţionaliste.