Toma d'Aquino şi Taina Sfântului Maslu

Toma d'Aquino este considerat drept unul dintre cei mai importanţi teologi apuseni şi cel mai de seamă reprezentant al scolasticismului. Opera sa este extrem de vastă şi a avut o influenţă majoră atât în Apus, cât şi în Răsărit. Stilul clar şi concis, argumentarea solidă şi intuiţia profundă sunt calităţile esenţiale ale operei sale.

Defectul principal care i-a fost reproşat de-a lungul secolelor de teologii ortodocşi, şi nu numai, constă în excesul de raţionalism de care dă dovadă în anumite momente. Opinia lui Toma d'Aquino cu privire la Taina Maslului are aşadar o maximă importanţă în discernerea diferenţelor dintre Răsărit şi Apus cu privire la această slujbă.

Rădăcinile patimilor

Toma d'Aquino a dezvoltat în descrierea sa cu privire la Taina Sfântului Maslu conceptul lui Albert cel Mare de "vindecare a rădăcinilor patimilor" (pentru mai multe detalii cu privire la opiniile lui Toma d'Aquino şi ale altor teologi scolastici consultă Jean-Phillipe Revel, "Traité des sacrements, vol. VI: Lâonction de malades. Rédemption de la chair et par la chair", pp. 88-103). Astfel, Albert cel Mare considera că efectul "spiritual" al Tainei Maslului constă în vindecarea dispoziţiilor pătimaşe pe care păcatele le formează în noi. Propriu-zis, această distingere între păcat şi "obişnuinţa păcătoasă" (patimă) permite şi o diferenţiere clară între scopul Tainei Pocăinţei şi cel al Tainei Sfântului Maslu. Astfel, spre deosebire de Taina Pocăinţei, Maslul nu iartă păcatele noastre în mod direct, ci ne ajută direct să smulgem rădăcinile, bazele pe care efectuarea lor repetată le-a sădit în noi. Toma d'Aquino era ferm convins că scopul central al Tainei Maslului era acela de a vindeca sufletul omenesc de aceste obişnuinţe păcătoase, sau patimi, pe care săvârşirea continuă a anumitor păcate le formase în interiorul său. De asemenea, Toma d'Aquino încerca astfel să demonstreze că Taina Pocăinţei iartă păcatele şi restaurează curăţia sufletului, în timp ce Taina Maslului şterge pornirea pătimaşă de repetare a păcatelor vechi. Însă, această idee în sine periclitează transformarea Tainei Maslului în "extrema unctio". De vreme ce Maslul putea să acorde un ajutor nepreţuit în privinţa smulgerii patimilor din sufletul creştinului, de ce trebuia el să fie păstrat doar pentru situaţii extreme de boală? Din punct de vedere scolastic, boala era semnul cel mai clar că păcatele fuseseră repetate până la a se transforma în deprinderi păcătoase. De aceea se impunea şi administrarea Maslului. Această opinie însă constituie un non - sens în ea însăşi. În primul rând, boala nu apare întotdeauna ca un efect direct al patimilor formate în noi de repetarea unui anumit păcat. Nu toţi păcătoşii sunt şi bolnavi, altfel, am suferi fiecare de câte o afecţiune. Alteori, boala este pur şi simplu o cruce pe care o primim şi o ducem pentru a avea o răsplată mai mare în Împărăţia cerurilor.

Influenţa opiniei anterioare asupra poziţiei ortodoxe

În mod surprinzător, această părere exprimată mai întâi de Albert cel Mare şi apoi de Toma d'Aquino, cu privire la vindecarea patimilor prin Taina Maslului a trecut sub o anumită formă şi la teologii sistematici ortodocşi. Părintele Stăniloae însuşi o foloseşte în capitolul său cu privire la Taina Maslului care a fost inclus în volumul III al Teologiei Dogmatice Ortodoxe. El spune următoarele: "Spovedania anterioară Maslului a adus bolnavului iertare de păcatele mărturisite, dar el n-a avut timp să topească, prin conlucrare cu harul redobândit, slăbiciunile păcătoase, hrănite printr-o obişnuinţă îndelungată cu păcatul, slăbiciuni care explică adeseori şi boala trupului. Sau, poate, bolnavul n-a putut descrie în mod corespunzător aceste slăbiciuni, care se pierd adeseori în ceaţa indefinitului" ("Teologia Dogmatică Ortodoxă", vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 214). Acest pasaj nu diferă aproape cu nimic de opinia formulată de scolasticismul apusean în privinţa modului cum se acordă iertarea păcatelor în Taina Maslului. Însă nicăieri nu găsim precizată sursa acestei păreri în manualele de teologie dogmatică ortodoxă. Ea este pusă exclusiv în seama Sfinţilor Părinţi, fără însă a se da o citare clară şi directă la operele lor. Este adevărat că slujba Maslului şi unele rugăciuni liturgice mai târzii pun accent şi pe iertarea păcatelor, dar nu este mai puţin adevărat că doar scolasticismul apusean din secolele XI-XII şi-a pus clar problema şi a încercat să explice ce înseamnă de fapt iertarea păcatelor acordată prin Taina Maslului. Din acest punct de vedere, diferenţele între Ortodoxie şi Romano-Catolicismul apusean nu sunt semnificative.

Repetabilitatea Tainei

Diferenţele cu adevărat majore între Ortodoxie şi teologia apuseană cu privire la Taina Maslului au apărut atunci când s-a pus problema repetabilităţii Tainei şi a acordării ei creştinilor bolnavi. Toma d'Aquino era unul dintre scolastici care susţineau repetabilitatea Tainei Maslului, dar doar în anumite situaţii. Spre exemplu, dacă un creştin suferea de o boală relativ uşoară, el avea dreptul să primească Maslul o singură dată. Doar în cazul unei boli grave se admitea repetabilitatea Tainei. Existau însă şi scolastici precum Yves de Chartres care erau ferm convinşi că Maslul este irepetabil. Această opinie nu a existat niciodată în Ortodoxie. De asemenea, Ortodoxia nu a considerat niciodată că o boală gravă sau una mai puţin gravă împiedică repetarea administrării Tainei. Un Ortodox sănătos poate participa la săvârşirea slujbei ori de câte ori vrea. Nu există nici o condiţie care să te împiedice să participi la Maslu de mai multe ori dacă doreşti acest lucru. De asemenea, Toma d'Aquino a ajuns să considere, la fel ca Bonaventura, că vindecarea trupească este un scop secundar, de vreme ce trupul nu este nimic altceva decât un simplu instrument al sufletului. Aşadar, opinia scolastică s-a concentrat exclusiv pe iertarea păcatelor acordată prin Taina Maslului. Pentru a deosebi Maslul de Pocăinţă, teologii scolastici au tins să considere Maslul drept irepetabil sau drept repetabil de foarte puţine ori şi ca având eficienţă maximă doar în momentul în care creştinul se apropia de trecerea la cele veşnice. Maslul a devenit astfel un fel de adjuvant al Tainei Pocăinţei. În Răsăritul Ortodox, însă, lucrurile au stat exact la antipozi. Vindecarea trupească a fost considerată întotdeauna drept principalul scop al Maslului, iar această curăţire a sufletului de rădăcinile patimilor drept unul secundar, care se petrece într-un mod profund, dar totuşi subtil. Pe de altă parte, Ortodoxia nu a limitat niciodată repetabilitatea Tainei la un număr determinat de gravitatea bolii. În Răsărit, pot participa la Maslu nu doar bolnavii, ci şi cei sănătoşi, chiar şi copiii. Toma d'Aquino, spre exemplu, a limitat administrarea Maslului doar la persoanele care sufereau de o afecţiune, dar a exclus din această categorie copiii bolnavi şi persoanele cu boli psihice. De ce? Pentru că nu erau capabile să conştientizeze importanţa Tainei. Această explicaţie confirmă încă o dată de ce în Apus accentul pus exclusiv asupra importanţei sufletului a condus la considerarea Maslului drept o simplă anexă a Tainei Pocăinţei, care putea avea un efect asupra trupului bolnav doar în situaţii excepţionale. Cât de departe este această părere de teologia Sfinţilor Părinţi din primele cinci veacuri, a demonstrat-o şi Antoine Chavasse în studiul său amintit în ultimele două materiale ale acestei secţiuni. În materialul următor ne vom concentra asupra deciziilor sinodale apusene cu privire la Taina Maslului în cursul secolelor XIV-XVI precum şi asupra respingerii acestei Taine de către primii protestanţi.